Palatul Sturdza de la Miroslava

Palatul Sturdza de la Miroslava este un palat construit la începutul secolului al XIX-lea de către familia boierului moldovean Vasile Beldiman în satul Miroslava, la o distanţă de 4 km de municipiul Iaşi.

Palatul Sturdza de la Miroslava (sau Casa Sturdza) a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, la numărul 1447, având codul IS-II-m-B-04204.

Palatul se află în prezent în curtea Liceului Agricol "Mihail Kogălniceanu" din Miroslava, aici funcţionând Muzeului Etnografic al Agriculturii Moldovei şi biblioteca şcolii.

Istoric

Palatul Sturdza de la Miroslava a fost construit la începutul secolului al XIX-lea de către familia boierului moldovean Vasile Beldiman. În această clădire a fost deschis la 24 octombrie 1831 Institutul de Educaţie pentru Fiii de Nobili, care a funcţionat până în anul 1834, când absolvenţii primei promoţii (printre care şi Mihail Kogălniceanu) au plecat împreună cu profesorii lor francezi să-şi continue studiile la Paris.

La începutul secolului al XX-lea, palatul s-a aflat în proprietatea principesei Olga Sturdza (1884-1971), fiica principelui Alexandru Mavrocordat şi a Luciei Cantacuzino-Paşcanu. Ea a înfiinţat în februarie 1917 în acest palat Orfelinatul "Principesa Olga M. Sturdza".

La 1 septembrie 1919, aici s-a deschis Şcoala superioară de agricultură de la Miroslava, înzestrată cu peste 200 ha teren arabil.

În anul 1946, principesa Olga Sturdza a donat statului palatul, terenul agricol (peste 200 de ha), parcurile şi toate dependinţele, acestea devenind proprietatea Şcolii agricole. În septembrie 1974, Şcoala superioară de agricultură s-a transformat în Liceul Agroindustrial Miroslava, redenumit în mai 1991 ca Grupul Şcolar Agricol "Mihail Kogălniceanu".

În prezent, în această clădire este amenajat Muzeul Etnografic al Agriculturii Moldovei şi biblioteca Liceului Agricol "Mihail Kogălniceanu" din Miroslava.

Muzeul a fost deschis în mai 1980, după şase ani de acumulări intensive, cu concursul specialiştilor de la Muzeul Etnografic al Moldovei – Complexul Iaşi. El a funcţionat ani de zile în doar trei săli ale Palatului Sturza, iar astăzi este extins în 12 camere, dintre care unele de foarte mari dimensiuni, ocupând practic în întregime palatul menţionat.

În muzeu sunt expuse piese de mare interes şi valoare pentru ilustrarea universului artistic şi utilitar al ţăranului român din centrul Moldovei, grupate în şase secţii distincte şi anume:

• Unelte agricole pentru cultura      mare;
• Zootehnia în Moldova;
• Industrie casnică în Moldova;
• Portul popular din Zona Iaşi;
• Centre ceramice tradiţionale      din Zona Iaşi;
• Istoria şcolii şi a      învăţământului agricol românesc din Moldova.

În prezent, edificiul are nevoie de reparaţii capitale, existând deja fisuri în pereţi. În perioada iernii, el nu este folosit deoarece nu dispune de instalaţii de încălzire.

Olga Sturdza

Olga Sturdza (n. 27 septembrie 1884, satul Popești, județul Iași - d. 10 iulie 1971, Varengeville-sur-Mer, Franța) a fost o sculptoriță română. Născută în familia Mavrocordat, ea era descendentă a domnitorilor fanarioți.

Biografie

Prințesa Olga Mavrocordat s-a născut la data de 27 septembrie 1884 în satul Popești (județul Iași), moșie primită ca zestre de femeile din familie. Era fiica principelui Alexandru Mavrocordat și a Luciei Cantacuzino-Pașcanu și se născuse când tatăl ei avea 42 de ani, iar mama sa 22 ani. Pe moșia din Popești se afla un conac pe care, după căsătorie, Alexandru Mavrocordat l-a dărâmat și a ridicat cu meșteri italieni un palat care se mai poate vedea și astăzi.

Olga a mai avut o soră, Maria, şi un frate, Gheorghe, mort tînăr într-un accident de călărie.

După douăzeci de ani de căsnicie, în 1900, mama ei, Lucia, se desparte de Alexandru Mavrocordat. Şi-a ocupat timpul cu educaţia copiilor, administrarea moşiilor şi cu călătoriile. Era o călătoare pasionată şi avea un vagon de tren propriu, Din acesta a coborît pentru ultima dată la 9 iunie 1831, venind dintr-o călătorie în Egipt. Pe peronul gării Iaşi a murit.

În anul 1908 s-a căsătorit cu prințul Mihail Sturdza, nepotul domnului Moldovei Mihail Sturdza (1834-1849).

Soțul său se născuse la Dieppe, în Franța, unde bunicul său, Vodă Sturdza cumpărase un castel și tot acolo a trăit cea mai mare parte a vieții, până la căsătoria sa. Datorită lui s-au putut păstra în familie argintăria, biblioteca, obiecte de preţ, el salvîndu-le din castelul distrus de germani în cel de-al Doilea Război Mondial.

Mihail Sturdza avea în România multe moșii pe unde stătea mai mult, el fiind și un pasionat vânător. Avea o statură masivă, ca de altfel şi Olga Sturdza, care era şi ea înaltă.

A studiat pictura și sculptura la Berlin, Dresda și Paris, mai întâi ca elevă a sculptorului Debois și apoi ucenică a celebrului Auguste Rodin. În anul în care s-a căsătorit, ea și-a expus sculpturi la Salonul de la Paris. Primul atelier l-a avut la Dieppe, apoi a deschis un atelier la Iași, în Copou, unde lucra cu dalta și ciocanul busturi și statui de marmură.

Constantin Argetoianu o cunoscuse pe Olga Mavrocordat înainte de căsătorie, la Viena, descriind-o astfel:

“Fată frumoasă, viguroasă și arătoasă, cu doi ochi negri care sfredeleau, emancipată (călătorea singură, lucru neobișnuit) și inteligentă. Plină de farmec și cetită.” 

În perioada Primului Război Mondial, Olga Sturdza a fondat Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, a cărei președintă a fost. În anul 1918 ea a înființat în palatul familiei de la Miroslava Orfelinatul "Principesa Olga M. Sturdza", transformat în anul 1919 în Școala superioară de agricultură, înzestrată cu 100 ha teren arabil. De asemenea, s-a ocupat și de Școala Normală “Mihai Sturdza” și de Liceul Internat.

După cel de-al doilea război mondial, argintăria, biblioteca și alte obiecte de preț ale familiei sale au fost duse din castelul distrus de germani în castelul familiei din Dieppe (Franța).

În anul naționalizării, 1948, principesa a fost dată afară din casa de la Hangu ,unde o prinsese naţionalizarea, și s-a mutat împreună cu văduva fiului său Dimitrie și cu nepoții, în casa lor din București.

Au fost obligați să părăsească și această casă, mutându-se într-o căsuță cu două camere din cartierul Crucea de Piatră, de unde a fost ridicată și arestată în anul 1953, împreună cu nora sa, Ileana Manu-Sturdza, sub învinuirea că au vândut lemne de pe fosta lor proprietate (pădurea Hangu). Au fost deținute la penitenciarele Mislea și Jilava, fiind eliberate după 9 luni.

În anul 1957 i s-a permis să plece din România, datorită intervenției cumnatului său, ambasadorul grec Argyropoulos, căsătorit cu sora sa Maria. El a insistat, în cadrul negocierilor în probleme financiare dintre guvernul grec și cel român, să se obțină aprobarea părții române ca Olga Sturdza să plece în Franța.

"

Principesa Olga Sturdza a murit la 10 iulie 1971, la vârsta de 87 ani, la proprietatea Sainte Marguerite, din apropierea localității Varengeville-sur-Mer, de lângă Dieppe, în Franța cu băiatul ei Gheorghe Sturdza și nora sa Margareta Sturdza (născută Kvaal). Cel mai celebru nepot al ei este Dimitrie G. Sturdza (multiplul Campion de tenis al Elveției și proprietar a Companiei Déesse Cosmetics of Switzerland)

Olga Sturdza a fost o femeie exceptionala, care poate fi asezata oricind alaturi de Martha Bibescu. Ea a infiintat in timpul primului razboi mondial Societatea pentru ocrotirea orfanilor de razboi, prin care a adapostit 340.000 de copii.  In 1917 a fondat in palatul acesta Orfelinatul «Principesa Olga M. Sturdza», care a devenit in 1936 Scoala Agricola", povesteste Dumitru Bunea, profesor la liceul Agricol.

In cladirea construita la finele sec. XVIII, a functionat timp de doar patru ani 1830-1834 Institutul de Educatie pentru Fii de Nobili, fondat de Mihail Sturdza. In prezent, aici se afla un muzeu de etnografie si biblioteca scolii. Cladirea nu este intr-o stare prea grozava.

"Are nevoie de reparatii capitale. Are deja fisuri. Cred ca este nevoie de peste 10 miliarde lei vechi pentru a o reface. Am vorbit cu cei de la Primarie cu ceva timp in urma, poate reusim sa prindem cladirea intr-un proiect european", spune Bunea.

Palatul nu este folosit in perioada de iarna pentru ca nu este incalzit.

Statuia lui Eminescu de lîngă Biblioteca Centrală Universitară, care îi poartă numele, este unul din monumentele cunoscute de orice român. Puţini români, chiar ieşeni fiind, ştiu că acolo a fost amplasat după Primul Război Mondial un monument închinat eroilor din acest război. O copie nu prea reuşită se poate vedea în piaţa din faţa Universităţii de Medicină.

În anul 1924, ea a donat municipiului Iași, Monumentul Unirii, care a fost inaugurat în mai 1927 în prezența Reginei Maria și dărâmat în anul 1947.

În prezent, se mai păstrează la Iași puține sculpturi ale sale: cenotaful lui Alexandru Mavrocordat, „Sărutul“ și „Sburătorul“ de la Vila Sonet Mihai Codreanu.

 Autoarea monumentului original era prinţesa Olga Sturdza, talentată sculptoriţă,care reuşea prin această operă să emoţioneze trecătorul care-şi făcea plimbarea spre parcul Copou şi să-l facă să-şi amintească de ostaşii români care şi-au dat viaţa făcînd posibilă Marea Unire de la 1918. Sovieticii care ne-au invadat oraşul n-au putut suporta mult timp acest permanent memento şi au dărîmat monumentul în 1947.

La data de 1 august 1924, principesa Olga Sturdza a adresat o scrisoare către Primăria municipiului Iași, prin care își exprima intenția de a dona orașului Iași un monument de marmură simbolizând Marea Unire din 1918.

« Ascultând îndemnul cu deosebire scump cugetelor românești de a se vedea înălțându-se în Iași un monument comemorând Marea Unire, care aici s-a înfăptuit, am onoarea a vă aduce la cunoștință că de aproape cinci ani lucrez la un grup alegoric, înfățișând alipirea provinciilor la sânul Patriei-Mamă. Monumentul este aproape terminat și întrunește într-un grup de marmură, în înălțime totală de cinci metri, cinci figuri reprezentând: Patria Mumă, Transilvania, Basarabia, Bucovina și românii de pretutindeni, care au rămas în afara hotarelor noastre. Acest monument, în valoare de 2 milioane [lei] și care este aproape gata, îl dăruiesc Iașului. Voi supraveghea și îngriji personal instalarea monumentului »

Pe ultima latură a soclului monumentului (cea din spate) erau înscrise cuvintele Olgăi Sturdza:

„Neamului românesc întregit și Iașului – leagănul unirilor – închin această lucrare a inimii și mâinilor mele. Olga I. Sturza. 29 mai 1927“.

Pentru cele patru figuri de copii, sculptorița căutase și găsise chipuri emblematice printre elevele Școlii Normale Mihail Sturdza din Iași, deși gazetarii epocii afirmau că de fapt figuile feminine reprezintă fetele reginei: prințesele Marioara, Elisabeta și Ileana, iar copilul din afara grupului (românii din afara granițelor) era simbolizat de către micul principe Mircea, care murise în anul 1916 la începutul războiului și rămăsese în mormânt la București

Regele Mihai şi Olga Sturdza la Popesti

Palatul Sturdza de la Cozmești

Palatul Sturdza de la Cozmeşti este un palat construit în stil neogotic în anul 1816, de către vistiernicul Grigoraş Sturdza în satul Cozmeşti (comuna Stolniceni-Prăjescu, judeţul Iaşi).

Istoric

Începând din anul 1803, moşia din satul Cozmeşti (comuna Stolniceni-Prăjescu) apare menţionată în documente ca aparţinând vistiernicului Grigoraş Sturdza.

În anul 1816, acesta a construit aici, după planurile arhitectului Iosif Demesovici, un palat pe locul unor case boiereşti mai vechi.

De-a lungul timpului, palatul a suferit mai multe modificări.

Mihail Sturdza (1794-1884), viitor domn al Moldovei în perioada 1834-1849, a ridicat un al doilea etaj al palatului. Acesta a murit la Paris, la vârsta de 90 de ani, lăsând în urma sa mai mulţi copii din căsătoriile sale. Copiii săi s-au certat pentru împărţirea averii uriaşe lăsate de fostul domnitor, care cuprindea şi moşia Cozmeşti.

Moşia Cozmeşti a fost moştenită în anul 1884 de către Grigore M. Sturdza (1821-1901), fiul din prima căsătorie a lui Mihail Sturdza cu Elena Rosetti. Acesta era cunoscut sub porecla de "beizadea viţel", pentru că făcea exerciţii fizice ridicând pe umeri un viţel. A urmat studii la şcolile de la Paris şi Berlin, apoi a participat la Războiul Crimeii (1853-1856), în calitate de general turc, sub numele de Muhlis Paşa.

După ce a încercat să devină domnitor al Moldovei, candidând în anul 1859 împotriva propriului tată, el a îndeplinit după răsturnarea lui Cuza în anul 1866 funcţiile de deputat şi senator în Parlamentul României. Alături de moşia Cozmeşti, el a moştenit şi moşia Cristeşti.

În prezent, Palatul de la Cozmeşti găzduieşte Centrul de orientare, calificare şi plasare a tinerilor peste 18 ani proveniţi din centrele de plasament în vederea integrării socio-profesionale.

Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Cozmești

Biserica "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil" din Cozmești este o biserică construită în anul 1459 în satul Cozmești din comuna Stolniceni-Prăjescu (județul Iași).

Biserica se află în în cimitirul aflat în partea de sud-vest a satului, lângă Palatul Sturdza.

Istoric

Biserica "Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil" din Cozmești a fost construită în anul 1459, după cum susține Mihai Costăchescu în "Marele Dicționar Geografic Român", vol. II (Ed. Cartea Românească, București, 1899), pag. 671.

După cum afirmă și unii localnici mai în vârstă, care au participat la diversele reparații ale bisericii, ar exista o inscripție (pisanie) la intrarea în biserică, care menționa anul 1459. Inscripția ar fi fost acoperită de mortar de către constructori .

Inițial, localitatea se numea Șendrești, lucru demonstrat de un hrisov din 4 aprilie 1502, când Ștefan cel Mare a întărit lui Cristea și surorii sale Nastea, "satul Șendrești, numit acum Cozmești, cu loc de moară pe Siret".

Respectivul hrisov se află astăzi în "Catalogul documentelor moldovenești", Arhiva Centrală din București, vol.1.

Conform tradiției orale, biserica ar fi fost construită de către oșteanul Giurgiu Cozmescu (sau Cozma), proprietarul moșiei Șendrești. Acesta ar fi fost înmormântat în biserică.

Biserica a fost renovată de mai multe ori în decursul existenței sale.

În 1934 pictorul Ioan Doroftei din Fălticeni a refăcut pictura interioară. În anul 1956, a fost înlocuit acoperișul vechi de draniță cu unul de tablă albă, pe cheltuiala credincioșilor și cu purtarea de grijă a parohului Gheorghe Atanasiu.

Arhitectura bisericii

Biserica "Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil" din Cozmești are formă de navă, având următoarele dimensiuni: lungimea - 24 m, lățimea - 8,5 m, înălțimea - 12 m și grosimea zidurilor - 1,30 m.

Edificiul este construit din cărămidă și piatră.

Biserica este compartimentată în pronaos, naos și altar și este luminată prin 5 ferestre.

Pardoseala este din mozaic, iar cea din altar din lemn de brad.

Catapeteasma are cinci rânduri de icoane, cu ornamente decorative în formă de frânghii răsucite cu ramuri și frunze.

Cozmesti

Localiatea Cozmeşti se află situată in partea de NE a tarii, in judeţul Iasi, pe valea râului Siret la 10 km pe drumul naţional ce leaga localităţile Paşcani şi Roman.

Accesul se poate face pe calea ferata Paşcani - Roman cu coborâre în staţia Muncel. Sau pe sosea pe drumul judeţean la Paşcani Mircesti

In faza sa iniţială de existentă, satul avea un alt amplasament, in partea de sud-vest a localităţii de azi, lângă calea ferată construită între timp, în locul numit "La Balta". Pentru ca era o zona lipsită de apa potabilă, dar şi inundabilă, când veneau apele de la pădure, locuitorii s-au strămutat treptat pe actualul amplasament, ultimii, în urma reformei agrare din 1864.

Prima menţiune documentară a localităţii, sub numele actual de Cozmesti datează de la 4 aprilie 1502, când Ştefan cel Mare întăreşte lui Cristea şi surorii sale Nastea, "satul Sendreşti, numit acum Cozmesti, cu loc de moara pe Şiret.  Acest document se găseşte în "Catalogul documentelor moldoveneşti", Arhiva Centrală din Bucureşti, vol.l.

Deci, aşa cum reiese clar din document, satul Cozmesti se numea înainte de 1502 Sendresti, fără a se preciza de când data acesta. Cert este că, vechimea sa este cel puţin de secol XV. Se pare că satul şi-a luat numele de Sendrea de la Sandru, tatăl lui Cozma Sandrovici, iar de la acesta numele de Cozmesti.

Un boier cu numele de Sandru apare menţionat in divanul domnesc, in anul 1408. Fiul acestuia, Cozma Sandrovici şi el boier de divan, este menţionat prima oară în documente în anul 1414, la 2 august, pentru a deceda in 1457, anul venirii lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei. Apoi, satul Cozmesti a fost dăruit lui Giurgiu Cozmescu şi fiicei sale Stana, "cu uric de la Ştefan cel Mare", aşa cum reiese din uricul din 13 iulie 1569, dat de Bogdan Lapusneanu (1568-1572). Bătrânii satului păstrează tradiţia ca numele localităţii ar proveni de la un oştean al lui Ştefan cel Mare, pe nume Cozma, care a fost rănit în Bătălia de la Scheia din 1485, cu pretendentul Hronot şi care a primit pentru faptele sale de la domnitor o moşie, din care făcea parte şi satul Cozmesti.

Tradiţia orală spune că şi biserica a fost construită de acest oştean, unde ar fi fost şi înmormântat.

M. Costachescu, în "Marele Dicţionar Geografic Roman", voi II, Bucuouresti, 1899, pag. 671, susţine că biserica din localitate a fost ridicată anterior acestei bătălii, în anul 1459. Localnicii mai in vârsta, care au participat la diversele reparaţii ale bisericii, susţin că la intrarea in lăcaşul de cult exista o inscripţie, in fapt pisania, care menţiona anul 1459, inscripţie acoperita de mortar de către constructori.

Analizând toate aceste date, este mai probabil că denumirea satului Cozmesti vine de la Giurgiu Cozmescu şi nu de la Cozma Sandrovici, care a murit în anul venirii lui Ştefan pe tronul Moldovei. Există unele păreri în randul istoricilor potrivit cărora şi vestitul loc numit "Direptate", menţionat de Grigore Ureche, unde Ştefan, dar şi alţi domni au fost "unşi", ar putea fi in aceasta zona si nu undeva pe lângă cetatea Suceava. Aşa s-ar explica construirea bisericii de la Cozmesti de către voievod chiar la începuturile domniei sale. Explicaţia pare plauzibilă, ţinând cont că şi înaintarea acestuia, când a venit să ia domnia, s-a făcut dinspre Tara Romaneasca, pe valea Şiretului.

Uricul din 18 martie 1528, dat de Petru Rares, prin care acesta întărea boierului Luca Direptate şi surorii sale Anusca, "satele Mirceşti si Cozmesti pe Şiret", poate fi un alt argument în acest sens. M Costachescu susţine ca nu ar fi exclus ca acest Luca Direptate saşi aibă numele de la bunul său cu acelaşi nume, dar despre care nu se cunoaşte nimic. Nicolae Iorga susţine că locul se numea "Direptate" pentru că acolo se ucideau condamnaţii la moarte.

De-a lungul Evului Mediu, satul Cozmeşti mai este menţionat în documente de pe vremea lui Bogdan Lăpuşneanu, în 1569, leremia Movilă, în 1598 şi 1599. La 8 aprilie 1617, Radu Mihnea, apreciind serviciile aduse de Nicoara Prajescu, îi întoarce acestuia moşiile confiscate de Ştefan Tomşa, printre care sunt menţionate şi satele "Mircesti si Cozniesti, cu mori pe Şiret si jumătate din satul Purceleşti".

Apoi, mai este menţionat in timpul lui Ştefan Petriceicu la 1684, Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care recrutează la Cozmeşti si alte patru localităţi din jur steaguri de lefegii, ca sa lupte contra lesilor in 1687.

Ion Neculce, in "Letopiseţul Tarii Mol-dovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat", menţionează că "leşii si  tătarii au ars multe curţi boiereşti în Cozmeşti, în Purceleşti si pe alte locuri multe".

Evenimentele se petreceau în al doilea an al domniei lui Constantin Cantemir (1685 -1693), adică în 1687. în secolul al XVIII-lea satul este menţionat la 1757, pe vremea domnitorului Constantin Racoviţă, pentru ca în anul 1803 să apară menţionat în proprietatea vistier-nicului Grigoraş Sturdza.

Acesta a ridicat la 1816, cu sprijinul arhitectului Iosif Demesovici, palatul moşiei, pe locul unor construcţii boiereşti mai vechi. Palatul actual a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări, Mihail Sturdza (1794-1884) ridicându-i cel de-al doilea nivel.

Acesta din urmă era ruda cu Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828), primul domn pământean din Moldova după înlăturarea   regimului  fanariot, ce-i drept rudă indepartată.

El însuşi va fi domn al Moldovei, domn numit în baza Regulamentului Organic, între anii 1834-1849, fiind cel care a reprimat din faşă revoluţia de la 1848 din Moldova.

Va candida apoi la 1859, împreună cu fiul său Grigore la domnia Moldovei, când a fost ales până la urmă A.I. Cuza.

Mihail Sturdza a murit la Paris, la vârsta de 90 de ani, lăsând în urma sa mai mulţi copii din căsătoriile sale, care s-au certat pentru averea sa uriaşă, care cuprindea şi moşia Cozmeşti.

Din prima căsătorie, încheiată în 1817, cu Elena Rosetti, va avea doi fii.

In 1818 se naşte Dumitru iar în 1820 (1821) se naşte celălalt fiu, Grigore. La puţin timp, Sturdza se desparte de prima soţie pentru a se căsători cu Smaranda Vogoridi, luată din interes pentru avere, aşa cum remarca consulul Rusiei la Iaşi din acea perioadă. Lucru este credibil, dacă ţinem cont de tot ce se ştie astăzi despre firea acestuia.         

Cu aceasta noua soţie Mihail Sturdza va avea încă doi băieţi, morţi la 11 şi respectiv 17 ani şi o fata, domniţa Măria. Grigore, fiul din prima căsătorie, cunoscut sub de "beizadea vitei", pentru ca, asemeni lui Hercule, dorea să ţină pe umeri un bou, a fost un personaj de o inteligenţă remarcabilă, pe care a demonstrat-o la şcolile de la Paris şi Berlin, unde a învăţat.

A participat la Războiul Crimeii (1853-1856), în calitate de general turc, candidând apoi la domnia Moldovei în 1859, alături de tatăl său, spre disperarea acestuia. După 1866 a fost deputat şi senator în România constituţională, pentru ca la moartea tatălui său, în 1884, la Paris, să primească, printre altele, moşiile Cozmeşti şi Cristeşti.

Cadrul natural

Datorita pozitiei geografice, satul Cozmeşti are un climat continental destul de pronuntat, integrandu-se in tinutul climatic al dealurilor inalte. In afara de pozitia geografica si relief, clima vaii Siretului din sectorul Pascani tine si de alti factori, mai importanti fiind radiatia solara si circulatia generala a maselor de aer anticiclonale atlantice - si directia vaii Siretului ( N-S ), care canalizeaza curentii de aer. Cantitatea de radiatie solara, la nivelul solului este destul de ridicata, avand influenta deosebita asupra temperaturii aerului, valoarea medie fiind de 8,3 0C.

Circulatia generala a maselor de aer are impact asupra succesiunilor starilor de vreme si asupra tipului de climat. Deasupra intregii Moldove predomina masele de aer temperat-continental care vin dinspre est si care aduc uscaciune, apoi masele de aer polar aducand racirea brusca a vremii, iar cele atlantice si mediteraneene aducand precipitatii.

Cantitatea medie de precipitatii variaza intre 600-700 mm anual. Intr-un an cad precipitatii cam 100-110 zile, in cea mai mare parte sub forma de ploaie.

Alte fenomene meteorologice, afectand agricultura, sunt : grindina - vara, iar toamna burnita de lunga durata, ceata, brumele timpurii si tarzii, si fenomenele de inghet, intre 11-20 octombrie cel mai timpuriu si intre 10-25 aprilie cel mai tarziu.

Datorita particularitatilor fizico-geografice, caracterul general al climatului in zona Pascani prezinta diferentieri care permit cel putin doua concluzii :

     - microclimatul de vale, localizat pe terasele inferioare ale raului Siret, caracterizat prin salturi mari de temperatura de la vara la iarna, dar si diurne. De mentionat frecvente inversiuni termice, ceturi, brume, umezeala relativ accentuata.

     - microclimatul de terasa si versanti insoriti, implica temperaturi medii anuale in jur de 8,5 0C, insolatie mai accentuata vara si umezeala relativ mai redusa decat in Lunca Siretului.

Apele de suprafata sunt reprezentate de raul Siret, de afluentii sai, de lacurile, iazurile si helesteele amenajate de om. Siretul, la o altitudine de 209 m fata de nivelul marii, se distinge printr-o vale, cu directia N-S, cu un grad inalt de meandrare si o panta medie de 0,5 m la km. Scurgerea medie anuala a Siretului la Lespezi este de 27,2 m3/s.

Vegetaţia este caracteristică zonelor de podiş. Pădurea ocupă suprafeţe restrânse în localitate, pe dealurile din apropiere, la Ciohorani, Bratesti, Muncel. Domină fagul, carpenul, gorunul, teiul, mesteacănul. Arbuştii au o dezvoltare restrânsă, fiind reprezentaţi prin alun, vornicel, dârmoz, corn, soc. Pajiştile sunt domiate de paiuşcă, pieptănăriţă, ovăzcior, trifoi. În locurile mlăştinoase creşte papura, rogozul, nufărul galben, lintiţa, săgeata apei.

Fauna este caracteristică pădurilor de fag din apropiere. Întâlnim astfel căprioara, mistreţul, vulpea, iepurele, la care se adaugă dihorul, popândăul, şoareci, etc. Dintre păsări: vrabia, sturzul, mierla, porumbelul sălbatic, graurul, uliul. Băltile din Lunca Siretului gazduiesc raţa sălbatica, gâsca sălbatică, bâtlanul, pescăruşul albastru şi numeroşi batracieni.

În apă vieţuiesc crapul, cleanul, linul, şalăul, carasul, roşioara.

Factorii pedoclimatici au favorizat formarea solurilor argiloiluviale podzolite ( vest ), iar pe şesul Siretului , soluri aluviale şi lăcovişti. Acestea din urmă apar în jurul izvoarelor şi meandrelor din albia majoră a Siretului. În stânga acestuia sunt soluri argiloiluviale cenuşii şi cernoziomuri levigate slab şi moderat, care oferă condiţii bune pentru culturile de grâu, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi şi altele.

Palatul Cuza de la Ruginoasa

Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa este un palat construit în stil neogotic în anul 1804, care a aparţinut iniţial familiei Sturdza.

Actualmente este muzeu memorial dedicat Domnului Unirii.

Ansamblul Palatului lui Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, la numărul 1484, având codul IS-II-a-B-04238 şi fiind format din 5 obiective:

· Palatul lui Alexandru Ioan Cuza - datând din anul 1862 şi având codul IS-II-m-B-04238.01

· Biserica "Adormirea Maicii Domnului" - datând din anul 1813 şi având codul IS-II-m-B-04238.02

· Parcul - datând din anul 1813 şi având codul IS-II-m-B-04238.03

· Zidul de incintă - datând din anul 1813 şi având codul IS-II-m-B-04238.04

· Turnurile - datând din anul 1813 şi având codul IS-II-m-B-04238.05

· Mormântul pregătit pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza- datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi având codul IS-IV-m-B-04238.06.

Întins pe o suprafaţă totală de 14 hectare, ascuns după perdeaua de pomi de la marginea Drumului Naţional 28 Iaşi – Paşcani, Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa impresionează prin măreţia stilurilor arhitecturale.

“Aproape de Targu-Frumos sunt incantatoarele domenii ale Ruginoasei. Calatorul, primind aici ospitalitatea uita necazele…El pare ca se trezeste transportat ca printr-un farmec intr-un castel descris de Walter Scott…”, scria, in 1837, C. Negruzzi referindu-sela una din cele mai frumoase cladiri din Moldova, timpurilor sale

Istoric

Proprietatea familiei Studza

La sfârşitul secolului al XVII-lea, familia boierească Sturdza a cumpărat moşia de la Ruginoasa de la Duca Vodă, stăpânind-o timp de aproape 200 de ani.

La începutul secolului al XIX-lea, familia Sturdza stăpânea o moşie de 8.000 hectare la Ruginoasa.

În primul deceniu al secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1804, logofătul şi marele vistiernic Săndulache Sturdza l-a angajat pe arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a construi o reşedinţă luxoasă pe locul vechii case boiereşti a strămoşilor săi,pentru care s-a folosit piatră de Repedea.

De asemenea, grădinarul german Mehler avea scopul de a amenaja în jurul palatului un parc cu alei străjuite de statui, bănci ascunse în labirinturi de verdeaţă şi chiar un iaz înconjurat de sălcii. Potrivit cu moda apuseana Mehler s-a ocupat de amenajarea unui frumos parc cu alei largi cu vegetatie exotica

Perioada în care a trăit acolo Săndulache Sturdza a fost una dintre cele mai frumoase; grădina era un adevărat rai în care vara se desfătau musafirii.

Castelul, îmbrăcat luxos pe dinăuntru cu mobilier scump, era mai tot timpul plin.

Însă urmaşii lui Săndulache Sturdza aveau să spulbere liniştea frumosului castel. Nepotul lui Săndulache, care purta acelaşi nume, a murit înjunghiat pe treptele castelului de amantul mamei sale vitrege, răpită în timpul unei lupte de Nicolae Rosetti Roznovanu, un boier înnebunit de farmecele Marghioliţei Sturdza. După consumarea acestei tragedii, care a stîrnit multă vîlvă în societatea Moldovei acelor vremuri, moşia şi castelul au fost ipotecate de ultimul propietar sturdzesc

Palatul de la Ruginoasa a fost construit de către Freiwald în stil neoclasic, propriu arhitecturii civile din Moldova acelor vremuri.

În anul 1811, Săndulache Sturdza a ridicat în spatele palatului, o biserică de conac, pe locul unde a fost anterior o biserică de lemn.

Acest lucru rezultă din pisania ce a fost aşezată la intrare şi care a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial.

În mai 1837, prozatorul Costache Negruzzi descrie astfel palatul de la Ruginoasa în povestirea "Scrisoarea I (Primblare)" din volumul "Negru pe alb. Scrisori la un prieten":

"Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uita necazele unui supărător drum. El pare că se trezeşte transportat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găseşte pe lângă mărirea feodalităţii, gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţei; şi dacă vechii noştri boieri - sprijeni a patriei şi a tronului - ar fi avut idee de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri Dieu et mon droit."

Palatul a fost moştenit de către logofătul Costache Sturdza, fiul lui Săndulache şi văr al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849).

In perioada 1847-1855, logofătul, fiul lui Săndulache şi prim-ministru al lui Voda Mihai Sturza, vărul său,  l-a adus aici pe arhitectul Johann Brandel care a refăcut palatul în stil neogotic, stil păstrat şi astăzi, iar lucrările au fost finalizate în 1855.

Logofătul nu a apucat să locuiască prea mult aici, el mutându-se la Iaşi, capitala Moldovei, unde avea în proprietate mai multe case, precum şi unele moşii din împrejurimea oraşului. Costache Sturdza a ascuns-o la Palatul de la Ruginoasa pe soţia sa, Marghioliţa Ghika-Comăneşti, în care înflorise o pasiune pentru boierul Nicolae Roznovanu. Ea s-a aflat în paza fiului săi cel mare al lui Costache, Săndulache Sturdza, care purta numele bunicului.

În fruntea unei mici trupe de arnăuţi, boierului Roznovanu s-a îndreptat spre palat, i-a cumpărat pe paznicii lăsaţi acolo de boier, a pătruns în curte unde a fost întâmpinat de Săndulache Sturdza. Acesta a împuşcat un arnăut, dar un altul l-a omorât, înjunghiindu-l în inimă. Marghioliţa a fost dusă la Palatul Roznovanu de la Stânca (azi demolat), apoi cei doi amorezi au fugit în Bucovina, unde s-au căsătorit.

În aprilie 1857, vornicul Alexandru Sturdza, un alt fiu al lui Costache Sturdza, a făcut un împrumut de 60 mii de galbeni la Banca Moldovei, ipotecând palatul care fusese abandonat de la răpirea Marghioliţei şi era ameninţat de ruină, precum si mosia Ruginoasei cu 8000 ha. Neplătind împrumutul, banca l-a scos la licitaţie.

Clădirea, care păstrează si astăzi caracteristicile stilului neogotic, inspirat de romantismul german, are forma pătrată, cu un etaj, fiecare din cele patru faţade având aceleaşi elemente: peroane largi, balcoane sprijinite pe lespezi de piatră.

Asemănarea frapantă cu palatul de la Miclăuşeni, care e aproape de Ruginoasa, nu este întâmplătoare, acesta fiind construit de o altă ramură a familiei Sturdza. 

Palatul este o clădire de formă pătrată cu un etaj, având cele patru faţade aproape simetrice, cu peroane largi şi drepte şi balcoane pe toate laturile sprijinite pe lespezi de piatră.

Odinioară el avea şi patru turnuleţe, care nu s-au mai păstrat în zilele noastre.

Scara originala se pare ca era din marmura. Ea a fost in timp complet deteriorata, acum existand aceasta scara din lemn care respecta doar arhitectura (rampele) celei originale, nu si materialele si detaliile ornamentale.

Zidurile batranului palat au fost martore ale unor pasionate  si tragice povesti de dragoste. Una  a fost acea a cucoanei Marghiolita Comanesti, o femeie de o rara frumusete., sotia logofatului Costache Sturdza. Ea a fost protagonista unor aventuri galante la Constantinopol, Iasi si St. Petersburg, fiind adorata de poetul Al. Beldiman, de principele rus Mohanov si de Nicolae Rosetti Roznovanu. Frumusetea ei (i se spunea Ileana Cosanzeana...) l-a determinat pe Nicolae Roznovanu, un fost amorez , un don juan al timpului, sa adune un grup de arnauti si sa vina sa o rapeasca. Fiul lui Costache, tanarul Sandulache Sturza, alerteaza taranii din sat pentru a-si apara proprietatea si mama vitrega. In incaierarea care se incinge el este injunghiat in inima si moare chiar pe treptele palatului.

O alta poveste de dragoste a avut ca personaje pe Maria Moruzi-tanara vaduva a fiului mai mare al lui Al. I. Cuza –si Ionel Bratianu, proaspatul inginer de cai ferate intors de la studii de la Paris si aflat in stagiatura, pe linia Ruginoasei, din legatura carora s-au nascut marele istoric Gheorghe Bratianu.

Dramele petrecute la Ruginoasa au marcat memoria acestor locuri, care poarta inca, spun unii, povara unui vechi blestem. Totusi, pentru cei de astazi, Ruginoasa reprezinta un pios loc de pelerinaj,luminat de amintirea celui care a fost Alexandru Ioan Cuza, primul principe domnitor al Romaniei moderne, simbol viu al Unirii din 1859.

Aceasta pentru ca , asa cum spunea M. Kogalniceanu, cu prilejul inhumarii din 1873, “cata vreme va avea tara aceasta istorie, cea mai frumoasa pagina va ramane acea a lui Alexandru Ioan Cuza”.

Catre jumatatea veacului la Ruginoasa s-au intalnit tinerii revolutionari pasoptisti, iar mai tarziu unionistii, in frunte cu Kogalniceanu, Negruzzi, Alecsandri si altii.

Palat Domnesc

În anul 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Unite a cumpărat la licitaţie palatul de la Banca Moldovei, dorind să-l transforme în reşedinţă de vară. El a depus la 13/25 ianuarie 1862 preţul de 52.011 galbeni, după cum confirmă Curtea de Întărituri, iar apoi actele de proprietate s-au încheiat la 16/28 aprilie 1862. Prima grijă a domnitorului a fost să renoveze integral palatul.

Deşi domnitorul a petrecut puţin timp la palat, aici a locuit soţia sa, Doamna Elena Cuza (1825-1909), care s-a ocupat de mobilarea şi decorarea lui, de grădină şi de acareturi. Ea a angajat meşteri pentru repararea clădirii şi grădinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului.

Chiar de la intrare, după ce străbat o alee largă, vizitatorii văd înălţîndu-se un castel ridicat în stilul gotic, ce aminteşte de romanele lui Walter Scott.

Scara centrală a fost construită din marmură, pereţii au fost tapetaţi cu mătase de la Paris, au fost construite şeminee şi s-au adus policandre scumpe.

Mobilierul a fost comandat în anul 1863 la Paris, actul de comandă păstrându-se astăzi la Biblioteca Academiei Române.

Palatul de la Ruginoasa a fost inaugurat oficial de către domnitorul Cuza, cu prilejul sărbătorilor de Paşti din aprilie 1864, când acesta a sosit aici împreună cu Al. I. Cantacuzino, Nicolae Pisoski şi Baligot de Beyne.

În septembrie 1864, el sosea din nou la palat, unde a rămas aproape o lună, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de ţărani, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. El a fost aşteptat de 6.000 ţărani care au venit să-i mulţumească, fiind întâmpinat de şase bătrâni care l-au primit cu pâine şi sare, precum şi cu un berbec împodobit cu panglici tricolore. El şi-a continuat activitatea la palat în acea perioadă, făcând numiri de prefecţi şi luând măsuri pentru muncile agricole de toamnă.

Plecat în exil în anul 1866 după ce fusese obligat să abdice, domnitorul a continuat să se îngrijească de moşia de la Ruginoasa. El a arendat moşia în anul 1866 cu 5.000 galbeni pe an, pentru a face rost de bani cu care să se întreţină în exil.

În acelaşi timp, el a refuzat să preia un capital de 500.000 de franci, depuşi la Banca Rotschild de noua conducere din Principate.

Din corespondenta Doamnei Elena cu mama ei stim ca, dezamagita si insingurata, a vrut la un moment dat sa divorteze. A renuntat la aceasta idee atunci cand a vazut cu cata iubire si speranta era primit Cuza de poporani, cum veneau la poarta castelului sute de tarani cu tricolorul pe piept, cantand hora unirii si aclamandu-l pe domnitor, caruia i se adresau cu "Maria Ta" si "Mantuitorule"

Fara indoiala, in constiinta contemporanilor ca si in perspectiva istorica, Alexandru Ioan Cuza a fost si va ramane simbolul idealurilor de Unire a tarilor Romane, de independenta si propasire a neamului, de desprindere dintr-un feudalism anacronic si retrograd. Exilul lui (la 11 ferbuarie1866) a fost nedrept, iar la aflarea mortii sale (Cuza a murit in Germania, in hotelul Europa din Heidelberg) intreaga natiune a fost strabatuta de un fior dureros.

Din acel moment, pana la aducerea in tara a ramasitelor pamantesti si inmormantarea lor in curtea palatului de la Ruginoasa, clopotul de bronz ce se pastreaza aici cu sfintenie a batut neincetat. La funeraliile lui Cuza, cu mare jale au venit, pe jos, cu care si carute ori agatati de vagoanele trenurilor mii de tarani iesiti din iobagie.

Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Ruginoasa, fiind înmormântate la 17/29 mai 1873 într-un cavou amenajat lângă biserică.

Osemintele domnitorului au fost strămutate de mai multe ori: în anul 1907 au fost puse în cripta amenajată în biserică, într-o cutie de argint aşezată într-un sicriu de stejar; în primăvara anului 1944 au fost scoase din biserică de către un soldat din Ruginoasa şi duse la Mănăstirea Curtea de Argeş; apoi, în anul 1946, au fost depuse în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a amenajat o criptă.

După înmormântarea fostului domnitor, Elena Cuza a luat decizia de a se muta la Paris împreună cu cei doi fii şi cu Baligot de Beyne - fostul secretar al domnitorului, pentru a putea să le ofere copiilor săi o educaţie aleasă. Acolo, Alexandru, fiul cel mare, a urmat Facultatea de drept şi unele cursuri de istorie.

Baligot de Beyne a murit în 1882, iar apoi Elena Cuza s-a întors la Ruginoasa.

Cei doi fii ai domnitorului (din relaţia cu principesa Maria Obrenovici) au murit la scurtă vreme unul de celălalt. Dimitrie Cuza (1864-1888), fiul mai mic, s-a sinucis la Paris în anul 1888 din dragoste pentru o franţuzoaică de moravuri uşoare, corpul său neînsufleţit fiind adus la Ruginoasa de către Elena Cuza şi înmormântat la dreapta tatălui său.

Fiul mai mare, Alexandru Cuza, bolnav de miocardită severă, s-a căsătorit în 1889 cu Maria Moruzzi (1863-1921), fiica lui Alecu Moruzi şi a Adelei Sturdza şi a plecat în călătorie de nuntă la Madrid. Acolo s-a îmbolnăvit de ftizie şi şi-a făcut testamentul în favoarea soţiei sale, murind apoi la puţin timp în anul 1890. Cei doi soţi fuseseră căsătoriţi doar şase luni.

Noi proprietari

Alexandru Cuza a lăsat moşia de la Ruginoasa soţiei sale, Maria Moruzzi, strănepoată a domnitorului fanariot ce-l ucisese pe Ioniţă Cuza, un străbun de-al lui Alexandru Ioan Cuza.

Existând neînţelegeri cu nora sa, Doamna Elena Cuza a părăsit palatul şi s-a stabilit la Iaşi, unde a devenit membră fondatoare a Spitalului de copii "Caritatea", căruia i-a dăruit suma de 5.000 de lei, casele din Strada Romană şi o cotizaţie anuală de 25.000 de lei. Apoi s-a mutat în anul 1903 în oraşul Piatra Neamţ, unde a locuit într-o căsuţă modestă, dedicându-se operelor de binefacere.

După ce în castel s-a petrecut o crimă, o sinucidere şi o moarte departe de ţară, palatul a trecut în stăpînirea familiei Moruzzi, deoarece testamentul o favoriza pe Maria, soţia lui Alexandru A. Cuza.

În aceste condiţii, Elena Doamna a plecat la Piatra Neamţ, întrucît, din proprietară, devenise doar o tolerată la castel.

Maria Moruzzi a avut o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, proaspăt inginer de căi ferate, întors de la studii de la Paris şi aflat în stagiatură la construcţia căii ferate Paşcani-Iaşi, fiul celui care îl detronase pe Cuza. Ea l-a invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa şi a rămas însărcinată cu acesta. Maria Moruzzi s-a căsătorit cu Brătianu în capela castelului, cei doi divorţând în aceeaşi zi ("căsătoria-divorţ de la Ruginoasa").

Din această legătură s-a născut la 3 februarie 1898, chiar în palat, un fiu, Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), viitorul istoric.

Din această cauză, doamna Elena, "Sfînta", cum îi spuneau ţăranii din Ruginoasa, a plecat, spunîndu-şi ca nu va mai călca pragul acestui castel care pîngărise memoria fostului domnitor. Va muri in anul 1909 intr-o saracie lucie si este inmormantata in judetul Vaslui, in cavoul familiei Rosetti.

Maria Moruzzi s-a mutat la Iaşi, unde a locuit în Casa Pogor.

După moartea Mariei Moruzzi în anul 1921, palatul a fost donat prin testament Spitalului de copii "Caritatea".

O parte din mobilier a fost donat Muzeului Militar.

În anii următori, a început degradarea edificiului, care a fost accentuată de cel de-al doilea război mondial.

Întîmplările petrecute atunci au fost povestite pe larg de presa vremii, iar Ruginoasa a apărut în ziare sub numele de "Ruşinoasa".

Muzeu memorial

Palatul a fost grav avariat de luptele purtate în apropiere în al doilea război mondial, din el rămânând doar câteva ziduri de incintă şi bucăţi ruinate de pereţi.

El a fost reconstituit în perioada 1968-1978, fiind refăcut palatul propriu-zis, o parte din zidul de incintă şi doar un bastion în partea de nord-vest. S-a reuşit integrarea în ansamblul muzeistic a doar 13 ha din cele 27 ha pe care le avea iniţial domeniul, gradina in buna parte paraginita, o capela.

Bombardate si grav avariate in timpul celui de-al doilea razboi mondial, toate acestea au trecut apoi, timp de cateva decenii, printr-un trist proces de degradare.

Au fost deteriorate cu buna sau cu rea stiinta, au fost fie neglijate, fie pur si simplu vandalizate.

De la Epitropia Spitalului Caritatea palatul a trecut in proprietatea CFR, care a instalat aici un sanatoriu de tuberculosi.

Palatul atator destine tulburatoare a mai fost, rand pe rand, sediu de primarie, sediu al CAP, palat al pionierilor, biblioteca comunala.

Muzeografii care il au acum in grija spun ca Nicolae Ceusescu, in anii 1970, trecand prin Ruginoasa a ordonat oprirea coloanei oficiale, a intrat in palat si s-a ingrozit de ce a vazut. Tot el a ordonat primele lucrari moderne de restaurare si conservare, desfasurate intre 1969-1979.

În anul 1979 s-a încercat amenajarea aici a unui muzeu de istorie, dar abia în 1982 s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial "Al. I. Cuza" cu o secţie de istorie şi una de etnografie.

Parterul palatului conţine exponate care reconstituie viaţa şi activitatea domnitorului Al. I. Cuza. Muzeografii au încercat să amenajeze etajul palatului pentru a-l aduce la înfăţişarea din vremea lui Cuza. Au fost aduse mobilier de epocă, cărţi de epocă, tacâmuri de argint.

În cabinetul de lucru s-au adus câteva din piesele de mobilier din lemn de stejar, pe care Elena Cuza le-a comandat renumitei firme pariziene P.P. Mazaroz Ribaillier.

Întreprinderea de Stat Decorativa din Bucureşti a refăcut o comodă circulară după original.

Din 1982, s-a amenajat Memorialul Cuza, inaugurat în secret, fără a şti Nicolae Ceauşescu

În palat au fost reconstituite următoarele încăperi:

· o bibliotecă (cu cărţi aduse de la Paris),

· un cabinet de lucru al domnitorului (unde se aflau un dulap-arhivă, un dulap de bibliotecă, o măsuţă în stil gotic şi un dulap pentru pendulă),

· o sufragerie în stil gotic (în care se aflau 31 de obiecte de mobilier din lemn de stejar sculptat, dintre care mai există astăzi două etajere-dulap, prevăzute cu barometru şi cu o pendulă, iar pe masa acoperită cu olandină albă sunt expuse tacâmurile din argint sau alpaca, farfurii din porţelan de Sevres, pahare de cristal de Baccarat, toate având stema Principatelor Unite),

· un salon (cameră de primire a oaspeţilor) - cu 24 de piese stil Ludovic al XV-lea, dintre care puţine s-au mai păstrat, o pianină marca Hermann Heiser & Co., două goblenuri olandeze şi o statuetă feminină, în fildeş şi bronz, operă a sculptorului E. Barras

· salonul Elenei Cuza (cu mobilă stil Louis Philippe),

· camera copiilor,

· dormitorul Elenei Cuza (cu piese de mobilier stil Renaştere) şi

· dormitorul domnitorului.

Potrivit informatiilor oferite de “Commande de son Altesse, la Princesse Alexandre Couza, pour être exediée à sa Rézidence de Roujinoasa”, din anul 1863, catre firma P. P. Mazaroz Ribaillier si de “Inventatorul tuturor mobilelor si a obiectelor ce se gasesc in Palatul de la Ruginoasa” din perioada urmatoare anului 1864, au fost amenajate Camera prietenilor, Domnitorul Altetei Sale Princesa, cu piese de mobilier stil Renastere,in tonuri “bleu de France”, si Domnitorul Altetei sale Printul Al. I. Cuza.

Acest interior, elegant si confortabil , a placut desigur, domnitorului si oaspetilor sai, urmand cu fidelitate linia modei francaze din Cel de-al doilea Imperiu.

Tematica sa cuprinde doua mari circuite expoziţionale.

La parter este amenajată o parte documentară care redă momente din viaţa şi activitatea domnitorului Al. I. Cuza, iar în salile de la etaj se reconstituie, pe baza informaţiilor documentare existente şi cu ajutorul pieselor originale ce se mai păstrează încă, atmosfera zilelor de bucurie, de tihnă sau de zbucium, pe care familia Cuza le-a petrecut la palatul de la Ruginoasa.

Aici au fost amenajate biblioteca familiei, pe rafturile căreia se găseau cărţi aduse de la Paris, prin grija domnitorului şi a lui Baligot de Beyne, precum şi cabinetul de lucru al Alteţei Sale Prinţul, care mai păstrează câteva din piesele de mobilier din lemn de stejar, pe care Elena Cuza le-a comandat renumitei firme pariziene Mazaroz

La parter, unde sînt şase camere, sînt documente, fotografii, obiecte originale, exemplare din presa vremii. Vizitarea etajului, unde sînt nouă încăperi, umple sufletele vizitatorilor de o emoţie adîncă, deoarece obiectele şi mobilierul aparţin secolului al XIX-lea.

In salonul Doamnei Elena, acolo unde insingurata principesa se retragea sa citeasca sau sa picteze, precum si in dormitorul acesteia se pastreaza, de asemenea, piese de mobilier originale.

În salonul mic, masa cu şase scaune parcă-şi aşteaptă oaspeţii.

Farfuriile au monograma domnitorului, tacîmurile sînt din argint, iar în mijloc, sfeşnicul din acelaşi materail tronează maiestus.

Alături, sufrageria mare mai are într-un colţ oglinda stăpînei, un pian, comode, şi un divan In sufragerie sunt asezate farfuriile din portelan de Sevre, purtand emblema Principatelor si deviza "Toti in unul", paharele din cristal de Bacara cu monograma lui Cuza, tacamurile din alpaca..

Mai departe se înfăţişează odăile domnitorului şi ale Elenei Doamna, în care sînt expuse şi acum replici ale rochiei Doamnei şi costumului de domnitor al lui Cuza.

Biroul lui Cuza, camera de lucru, odăile copiilor, toate amintesc de un edificiu francez descris de marele Balzac.

Biblioteca familiei si cabinetul de lucru al Principelui expun piese de mobiler din lemn de stejar comandate de Elena Doamna renumitei firme pariziene Mazaroz.

Peretii sunt innobilati de doua picturi originale ale maestrului Grigorescu: "Pastorita" si "Carul cu boi".

Pentru salonul mare, in alb si verde fusera comandate, aceleiasi firme, 24 de piese stil Ludovic al-XV-lea, din care putine au rezistat timpului si pot fi admirate astazi. Alaturi de ele, o pianina marca Hermann Heiser & Co., doua goblenuri olandeze si o statueta feminina, in fildes si bronz, opera a sculptorului E. Barras, intregesc atmosfera de eleganta si rafinament.

Palatul, inca tapetat cu matase de la Paris, cu semineele functionale si cu peste 100 de ani de istorie tumultuoasa vuind prin camerele parasite, va intra intr-o lunga si nedreapta epoca a degradarii.

Mobilierul, cu foarte putine exceptii, este impartit intre moruzesti si bratieni sau donat Muzeului Militar. Si stralucirea policandrelor se stinge, acoperita de cenusa razboaielor si de noroiul improscat de camioanele Molotov.

In spatele palatului, intr-un loc mai retras, vistiernicul Sandu Sturdza a zidit, la 1811, in stil neoclasic, biserica ce servea de capela a curtii, avand la intrare coloane cu capiteluri ionice.

La interior nu se mai pastreaza din pictura originala decat cei patru evanghelisti, zugraviti pe pandativii de la baza turlei.

La pronaos, pe partea dreapta, se afla cripta familiei Sturdza. Deasupra ei se gaseste, astazi, o racla din lemn in care sunt osemintele celor doi copii ai familiei Cuza, Dimitrie (care s-a sinucis chiar la Ruginoasa) si Alexandru (mort in Spania, in timpul calatoriei de nunta).

Comuna Ruginoasa

JUDETUL IASI, ROMANIA,

COD POSTAL 707420,

TELEFON 0232-734002

Primul document care aminteste de Ruginoasa este un hrisov din anul 1596 in care se vorbeste de existenta a 8 case, intelegindu-se din text ca satul mai cuprindea si altele. Se afirma de catre Gheorghe Ghibanescu ca denumirea de Ruginoasa provine de la substantivul comun „ rugina” .

Boris Craciun mentiona in lucrarea sa „ Ruginoasa” ca „ si astazi in diferite locuri ale comunei  se poate vedea, in special dupa ploaie, un strat subtire brun – roscat care acopera pamintul, mai ales in locurile pietroase”.

 Numele unui iaz existent si astazi in localitate – „Rugina” apare si in documentele moldovenesti din timpul domniei lui Stefan cel Mare, denumind o familie de mari boieri.

In concluzie numele Ruginoasa provine de la rugina la care s-a adaugat sufixul –oasa. De asemenea se leaga numele localitatii si de numele propriu Rugina.

Localitatea Ruginoasa este plina de istorie.

In comuna se afla un palat boieresc (apartinind familiei Sturdza) si apoi domnesc (apartinind prin cumparare Domnitorului Al. I. Cuza) in care s-au petrecut evenimente importante in istoria tarii, respectiv crearea unui centru de sustinere a luptatorilor pasoptisti si pregatirea reformelor din anii de domnie ai lui Al. I. Cuza .
Inainte de construirea palatului in Ruginoasa a existat un mare han, consederat in vremuri trecute ca fiind cel mai mare din Moldova. Vechiul han din mijlocul comunei cuprindea beciuri adinci si tainite iar in prezent se afla in reconstructie.

Localitatea Ruginoasa cuprinde patru sate : Rediu si Dumbravita (care amintesc de codrii de altadata aflati pe aceste meleaguri, „ rediu” insemnind padure, iar „dumbravita” diminutivul de la dumbrava), Vascani si Ruginoasa.

Comuna Ruginoasa este situata in partea de Sud, Sud-Est a Podisului Sucevei, subunitatea podisului Dealul Mare – in zona Seii Ruginoasa-Strunga. Zona este caracterizata in general prin altitudini mai reduse decit podisurile, cu forme de relief domoale, favorabile asezarilor omenesti, cailor de comunicatie si activitatilor agricole. 

Principalele forme de relief din teritoriu sunt:

• Platourile interfluviilor si      teraselor
• Versantii care marginesc aceste      platouri
• Vaile

         Ponderea suprafetelor cu versanti din teritoriul Ruginoasa este de cca 15% iar a suprafetelor de sesuri de 5% .
Subteranul geologic este constituit din marne, argile si nisipuri cu intercalatii de gresii si calcare oolitice, toate apartinind ca virsta sarmatianului mediu, peste care se dispun depozite cuaternare reprezentate prin aluviuni argilo-nisipoase, deluvii argiloase pe versanti si luturi loessoide pe suprafetele unor dealuri si pe terase.
Climatul comunei are un caracter temperat – continental mai moderat, caracterizat prin veri racoroase si ierni geroase. Temperatura medie anuala este cuprinsa intre 8-9 grade , cu un maxim mediu in luna iulie si un minim mediu in luna ianuarie.
In general, regimul termic este favorabil dezvoltarii in bune conditii a principalei activitati economice : agricultura si a asezarilor omenesti.
Precipitatiile atmosferice au o valoare medie anuala intre 500-550 mm, dar cu un regim neuniform, caracterizat prin cantitati de 70-80 mm in medie la sfirsitul primaverii si inceputul verii ceea ce influenteaza pozitiv dezvoltarea culturilor agricole si prin cantitati de 20-25 mm in medie in anotimpul rece.
Ploile de primavara si din timpul verii contribuie la ingreunarea circulatiei pe drumurile nemodernizate si neamenajate din comuna.
Vinturile cele mai frecvente sunt din directiile Nord, Nord – Vest si Sud, Sud-Est, conforme cu directie si orientarea maselor in aceasta zona geografica.   
Reteaua hidrografica din teritoriul comunei este formata din cursurile superioare ale vailor superioare ale vailor Vascani, Rediu si Barcu si afluentii acestora.  Regimul lor hidrogeologic este torential, caracterizat prin cresteri de nivele si debite, primavara la topirea zapezilor si vara la ploi torentiale si prin scurgeri minore iarna.
Apele subterane sunt cantonate in depozite permeabile ale substratului geologic, fiind intilnite fie in intercalatiile si galeriile existente in cadrul calcarelor si gresiilor, fie la baza luturilor loessoide ce acopera terasele si unele dealuri, fie in baza depozitelor aluvionare din sesuri. Adincimile la care se gasesc aceste ape subterane variaza intre 3-2o m iar uneori, acolo unde eroziunea a interceptat stratul acvier, apa iese sub forma de izvoare la suprafata. Unele izvoare au fost captate si asigura alimentarea cu apa a localnicilor.
Apele subterane din baza sesurilor se gasesc la adincimi mici, numai pina la suprafata terenului generind zone mlastinoase si balti, care mai sunt alimentate si din ploi, inundatii si izvoare.
In afara acestor ape subterane freatice, in cadrul comunei Ruginoasa se intilnesc si ape captive, interceptate doar prin foraje.
Solurile comunei sunt „cenusii de padure” si cernoziomice levigate, alaturi de care se mai intilnesc cernoziomuri de panta, regosoluri, lacovisti si soluri aluviale.
Vegetatia naturala dezvoltata pe aceste soluri este reprezentata in special prin pajisti de silvostepa. Padurea, cu specii foioase in care predomina stejarul, gorunul, teiul, frasinul , etc…ocupa areale reduse, fiind ramasite ale vechilorcodri de altadata.
Resursele subsolului sunt relativ sarace, putind fi mentionate orizonturile de roci mai dure : calcare si gresii oolitice sarmatiene existente in substat, dar mai greu de exploatat.
Alte resurse ale subsolului sunt argilele sarmatice, exploatate la Sud de Ruginoasa, dintr-o cariera pentru confectionarea caramizilor, precum si apele subterane freatice sau captive care pot constitui surse pentru alimentarea cu apa a localitatii.

Comuna Ruginoasa dispune de 5 biblioteci din care 4 sunt scolare, cu un fond total de 18.657 volume.

Din categoria Monumente istorice si de arhitectura exista in comuna Ruginoasa, urmatoarele:

o Ansamblu Palatului Al.I.Cuza. palatul din 1862 refacut pe urmele celui din sec. XVII, avariat, restaurat in 1979

o Biserica Adormirea Maicii Domnului din 1813

o Mormintul Domnitorului Alex. I. Cuza

Din categoria Monumente de arta plastica, avem in comuna  Ruginoasa:

· Monumentul Eroilor din Primul Razboi Mondial, in cimitirul Bisericii „Sf. Petru si Pavel”.

Biblioteca Comunala are in dotare 10 202 carti, bibliotecara fiind Ungureanu Gabriela.

Castelul Sturdza de la Miclăușeni

Castelul poate fi vizitat  zilnic intre orele 9.00- 17.00.

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, în satul Miclăuşeni, la o distanţă de 65 km de municipiul Iaşi, pe partea stângă a drumului E 583 ce duce spre Roman, în comuna Butea. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Mănăstirea Miclăuşeni a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, la numărul 1439, având codul IS-II-a-B-04199 şi fiind format din 3 obiective:

• Biserica "Sf. Voievozi", "Buna      Vestire" - datând din 1787 şi      având codul IS-II-a-B-04199.01
• Castelul Sturza -      datând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 şi în secolul al XIX-lea      şi având codul IS-II-a-B-04199.02
• Parcul -      datând din secolul al XIX-lea şi având codul IS-II-a-B-04199.03.

Pentru a ajunge la Miclăuşeni, ieşenii nu trebuie decât să parcurgă un drum de maximum o oră. Miclăuşeniul (comuna Butea) se află pe drumul european 85, la 20 km sud de Târgu Frumos, în direcţia Iaşi-Roman. Există un indicator „spre mânăstirea Miclăuşeni" foarte aproape de podul de peste Siret.

Conacul iniţial

În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moşie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului.

Moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni, după moartea vornicului.

La 25 aprilie 1591, urmaşii vornicului Miclăuş au vândut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Acesta a construit aici un conac ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea

Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moştenire satul Miclăuşeni

"Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". 

La sfârşitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmaşii lui Lupu Prăjescu, neavând urmaşi, au lăsat domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.

La data de 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moşie locuiau şi munceau ţărani clăcaşi şi ţigani vătraşi robi, care şi astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, după cum scrie Costin Merişca, în lucrarea "Castelul Miclăuşeni în cultura română" (Ed. "Cronica", Iaşi, 1996).

Locuitorii satului Miclăuşeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moşia boierului şi pe gârla din preajma parcului boieresc.

În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol şi parter şi în formă de cruce. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj.

Cum podelele şi tavanele erau din scânduri, adeseori gazdele aveau de furcă cu ploşniţele şi şoarecii care bântuiau reşedinţa. Împotriva acestora, stăpânele casei dădeau ordine clare: „să se puie în var vreo doftorie de ploşniţă şi să speli cu aceea şi podelele pe sus cu badanaua“, în timp ce „bortele de şoareci să se astupe toate cu cărbuni pisaţi cu steclă“.

În grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase.

Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu, a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achiziţionarea mai multor cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului.

În Prefaţă la Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a doua, Mihail Kogălniceanu scrie, între altele:

"...Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispoziţiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în preţioasa sa colecţiune de la Miclăuşeni posedă şi d-lui un mare număr de letopiseţe manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine".

Deşi era văr cu domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), Alecu Sturdza a îmbrăţişat ideile revoluţionarilor de la 1848. El a murit de holeră în anul 1848, existând suspciuni că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului. Cert este că în timpul lui Alecu Sturdza s-a amenajat la Miclăuşeni, în jurul conacului, un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori.

A fost înmormântat în biserica conacului.

După moartea sa, de administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca. Ea a lăsat moşia fiului său, George A. Sturdza, în 1863.

În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moşie.

Construirea castelului

Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur.

Se pare că George Sturdza a ridicat castelul pentru Maria, mai tânără cu 11 ani decât el, care mult timp nu s-a acomodat cu noul mediu în care se mutase.

Între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa.

Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.

Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă.

În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni (printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu cu o sabie şi o ramură de măslin), realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke. Acesta fusese ajutat de către Maria Sturdza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza.

Ornamentele exterioare, care se mai păstrează şi astăzi, abundă în embleme inspirate din blazonul familiei Sturdza.

Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiuni cum ar fi: turnuleţe gotice, armuri medievale, sală de manej, dictoane latineşti înscrise pe pereţi, turn de intrare cu pod peste şanţul de apă.

În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei.

Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare.

Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.

Singurul copil al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moşie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.

În anul 1907, sub influenţa răscoalelor ţărăneşti din acel an, ţăranii din Miclăuşeni şi Butea s-au adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeştilor, la poarta de la răsărit a castelului şi cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele şi a poruncit unui slujbaş să noteze cât pământ doreşte fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit.

În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniţii ca infirmiere.

Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniţi.

În anul 1921, prin Legea agrară, ţăranii de pe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1.700 de hectare de pământ, parcelate în 810 loturi.

Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.

În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823. Ea a refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii.

În iarna anului 1944, au staţionat în castel prizonieri nemţi. Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor.

Pe lângă cărţi, au dispărut din castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza.

O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja

Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.

Donarea sa de către Ecaterina Cantacuzino

Pentru o lunga perioada, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza si sotia lui Serban Cantacuzino.

Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina.

La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.

În anul 1953, comuniştii au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului.

Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni.

În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Autorităţile comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului. Pe data de 23 decembrie 1968, în urma unei astfel de petreceri, mansarda castelului a ars. Focul, care a pornit, se pare, de la o ţigară lăsată aprinsă, a distrus ultimele mobile originale ale castelului, depozitate la mansardă alături de materiale inflamabile.

În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcţionând şi şcoală specială.

În noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o ţigară lăsată aprinsă. Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă. În anii acelei folosinţe nefericite, mai precis în 1985, mansarda şi acoperişul castelului au căzut pradă unui devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat în pereţi, contribuind la degradarea progresivă a imobilului.

Clădirea s-a degradat în timp, nemaifiind întreţinută. În plus, au fost ciopârţite uşile şi ferestrele, parchetul a fost scos, iar şemineurile sparte.

În 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu, arzând acoperişul.

Refacerea castelului

În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Actualul castel - care pastreaza din vechiul conac doar citeva camere cu plafon boltit situate la parter, in partea de nord, a fost construit intre 1880 - 1904 de catre George A. Sturdza si sotia sa Maria, fiica politicianului Ion Ghica.

"Cladirea a fost preluata de la statul roman, in urma unui proces cistigat in instanta. Aici functiona o scoala pentru copiii cu probleme speciale. Starea castelului era una deplorabila, de puternica degradare", explica Constantin Sturzu, purtator de cuvint al Mitropoliei Moldovei. Pentru lucrarile de restaurare, Mitropolia a obtinut in 2004, prin intemediul Ministerului Culturii, o finantare de la Banca Mondiala, in valoare de 24 de miliarde de lei vechi.

La 13 octombrie 2001, Centrul de Plasament s-a mutat în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea unor reparaţii de urgenţă la Castelul Sturdza (satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi) şi a unor lucrări de peisagistică în zonele adiacente.

În anul 2004, obţinând o finanţare de la Banca Mondială, în valoare de aproximativ 2,4 milioane de lei (adică 685.700 euro), Mitropoilia Moldovei şi Bucovinei a început restaurarea castelului şi a dependinţelor.

S-au efectuat lucrări de consolidare şi restaurare a clădirii şi dependinţelor, urmând să se mai execute lucrări generate de infiltrarea apei subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, respectiv restaurarea picturii.

Dupa finalizarea restaurarii, castelul va fi transformat in complex muzeistic

Conacul boierilor Sturza, supranumit "castelul blestemat" din cauza multiplelor incidente care i-au marcat istoria, s-a transformat dintr-un orfelinat intunecos, stapanit doar de mirosuri pestilentiale, intr-un loc de meditatie si relaxare, deschis pelerinilor care vin sa se roage la Icoana Facatoare de Minuni si la Crucea de Argint din Manastirea Miclauseni.

În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj.

Una dintre clădiri a devenit deja atelier de pictură, aiuci realizându-se icoane şi ouă incondeiate.

În anul 2003, regizorul Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene din filmul "Orient Expres" la castelul de la Miclăuşeni", chiar daca lucrarile de modernizare si renovare a conacului nu erau decat intr-o faza incipienta.

Acum turistii pot gasi aici camere cochete, cu apa curenta, baie si toaleta, precum si o bucatarie utilata ultramodern, la care maicutele Manastirii Miclauseni realizeaza adevarate miracole culinare, dar si o sala de conferinte de 40 de locuri, unica pentru aceasta zona a Moldovei.

Trecerea de la ruina la un complex ultramodern a transformat Asezamantul Social-Cultural "Sfantul Ilie" intr-un punct turistic de referinta pe harta Iasiului si a Romaniei.

O monografie a locului si cateva albume cu fotografii reprezinta toata istoria scrisa a Sturzestilor, iar manunchiul cu chei de la castel reprezinta dovada vie ca au existat.

A fost cel mai mare parc particular din Europa. Are patruzeci si doua de hectare. Avea un lac pe care se trecea cu barca.

Se spune ca aici a scris Alexandre Dumas-fiul multe carti, povesteste parintele Ionut.

Preotul deschide usa castelului, reconstruita dupa modelul celei vechi, cu decoratiuni de fier si clante masive.

Mobila care a fost era din lemn de trandafir. si scarile erau din marmura de Dalmatia.

Peretii erau toti pictati, dar au fost distrusi de copiii care au locuit aici. Au mai ramas cateva picturi, dar nu au mai putut fi restaurate", mai istoriseste parintele in timp ce traverseaza camera "Georgette" si biroul lui Iorgu Sturza, ai carui pereti varuiti in alb reflecta lumina soarelui. Camera Ecaterinei Sturza are parchet nou si gresie crem la toaleta, iar mobilierul imita originalul, dar nu este din trandafir. Ajungem in biblioteca Sturzestilor.

 « Aici au fost mii de carti, editii unice in lume, colectii de arme si costume. »

Ce a mai ramas sunt lucrurile donate de Ecaterina Sturza, care a reusit sa ia cu ea la plecarea in refugiul din timpul razboiului cele mai valoroase obiecte. Restul s-a distrus, cartile au fost arse de soldatii rusi care au locuit la castel sau se mai zice ca au fost folosite ca ambalaje in pravaliile de la Targu Frumos", adauga parintele Ionut.

Castelul blestemat 
Imprumutand elemente din stilul gotic, castelul Miclauseni a fost ridicat la sfarsitul secolului al XIX-lea de catre George Sturza, a carui emblema de pe peretii castelului este inspirata din icoana Sfantului Gheorghe. Castelul a intrat in proprietatea Bisericii Ortodoxe Romane, respectiv a Episcopiei Romanului, in 1947, cand ultima descendenta a familiei de boieri Sturza, Ecaterina, devenita maica Macrina inainte de moarte, a donat tot parcul. Imediat dupa instaurarea regimului comunist, manastirea a fost desfiintata, iar in locul acesteia s-a deschis caminul pentru copiii cu deficiente mintale.

In castel a functionat un centru pentru copii pana in 2001, cand acestia au fost mutati intr-un alt camin, in comuna Cozmesti.

Un adevarat blestem pare a fi urmarit de-a lungul timpului castelul de la Miclauseni. Asa cum isi aduc aminte taranii in varsta din zona, edificiul care a intrat pe mana Sturzestilor pe la 1700, impreuna cu tot ce-l inconjoara, a fost de multe ori mistuit de flacari.

Ultima data in 1985, intr-o noapte de decembrie, "cand focul se ridica la cativa kilometri spre cer", dupa cum isi aminteste matusa Maria Cristescu, o femeie din Butea.
Adevaratul blestem al castelului nu a fost insa focul. Mai degraba, oamenii l-au devastat si au avut mereu ciuda pe el. Loc infloritor ca intretaiere a drumurilor principale ale Moldovei, care duceau spre Tarigrad, Liov, Cracovia si Danzig, stralucirea Miclauseniului a palit in momentul in care capitala Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iasi. Lehamitea taranilor de la Miclauseni fata de castel si de familia boiereasca pare argumentata, intrucat dintotdeauna au trudit pentru el si pentru cei ce-l locuiau.

"Miclauseni n-a fost o localitate reprezentativa pentru satele romanesti, de vreme ce jumatate dintre locuitorii sai erau urmasii fostilor robi, tigani, vatrasi romanizati si siliti sa se gospodareasca. Dar, pe de alta parte, si inechitatea social-economica a fost o realitate, precum si discordanta intre cultura la nivel european a boierilor si putinul lor interes pentru propasirea intelectuala a taranilor", scrie istoricul Costin Merisca in lucrarea "Castelul Miclauseni in cultura romana

". Castelul a fost pe rand spital pentru raniti, manastire de maici, depozit de explozibil. Copiii handicapati, adapostiti la Miclauseni din 1960 si pana in 2001, si-au pus puternic amprenta pe acest castel. Mirosul de urina inca persista, cu toate stradaniile celor care-l restaureaza. Usi si ferestre ciopartite, parchet scos, semineuri sparte. Asa a fost gasit castelul de parintele Cleopa, primul administrator al lacasului dupa retrocedarea sa catre actualii proprietari. "Dupa finalizarea restaurarii castelul va fi transformat in complex muzeistic, cu posibilitati de cazare a pelerinilor si un centru complex de pelerinaj. Sper ca dupa plecarea mea lucrarile sa continue pentru definitivarea dorintei Domnului", a precizat parintele Cleopa, care in prezent slujeste in Constanta. Prelatul-administrator a pus pe hartie toata truda pentru transformarea acestui lacas de cult in ceea ce este el astazi. Parintele Cleopa a scris o teza de licenta despre istoria castelului de la Miclauseni, teza in care un capitol este consacrat lucrarilor de consolidare si restaurare.

Filmul "Orient Expres"
La castelul de la Miclauseni a inceput turnarea filmului "Orient Expres", in regia lui Sergiu Nicolaescu. "E destul de necunoscut castelul de la Miclauseni ca arhitectura intre castelele romanesti si eu zic ca e un loc care ne face cinste. E o manastire minunata, lucrurile sunt extraordinare si dovedesc existenta unei culturi deosebite. Mitropolia Moldovei si Bucovinei a inteles foarte bine necesitatea noastra si a acceptat sa filmam la Miclauseni", a declarat Sergiu Nicolaescu la premiera filmului "Orient Expres".

Filmul a fost realizat cand lucrarile de restaurare erau intr-o faza incipienta.

Castelul si parcul dendrologic, care se întinde pe 30 de hectare, fiind cel mai mare parc de acest fel din judeţul Iaşi, şi mânăstirea din Miclăuşeni sunt reunite în Centrul Cultural - Pastoral „Sf. Ilie", administrat în prezent de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei.

Cei care vor să se bucure de frumuseţea acestor locuri, de parcul dendrologic care conţine arbori seculari, de însemnătate ştiinţifică prin raritate şi frumuseţe, precum stejari de aproximativ 400 de ani, plopi bătrâni de 250 ani, frasini ce au atins 300 de ani, ginkgo biloba de peste un secol, castani şi tei de peste 150 de ani, o floră spontană deosebit de bogată şi chiar plante rare: stânjenelul pitic şi nufărul galben, dar şi să asculte muzică bună se pot caza la palatul de la Miclăuşeni în condiţii foarte avantajoase.

La Centrul Cultural-Pastoral Sf. Ilie sunt 30 de camere duble şi 7 single pentru toate buzunarele, un restaurant pentru 150 de persoane, o terasă în aer liber acoperită şi o sală de sport.

Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița

Localitatea : Ceplenita, judetul Iasi

Ridicat in anii :1835-1838

Proprietarul originar: Nestor Ureche mare logofăt

Proprietarii anteriori: Grigore Ureche, cronicarul; Vasile Ureche, fiul acestuia. Familia Cantacuzino-Paşcanu, începând cu Iordache III Cantacuzino. Familia Zarifopol, ante 1945.

Conacul din Cepleniţa este un conac în ruine care se află în satul Cepleniţa din judeţul Iaşi şi care a fost construit de către familia vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche la începutul secolului al XVII-lea. Aceasta se afla la doar şase kilometri de Hârlău şi cuprindea, aşa cum relata Gheorghe Ghibănescu, un domeniu imens cu „52 de sate, 45 părţi de sate, 17 moşii, şase heleştee, un loc de vânat, o prisacă, 45 fălci de vie“. Familia  Ureche, atestata inca de pe vremea lui Stefan cel Mare, vindea cai de rasa Curtii domnesti si avea in arenda starostia Rohatinului in Polonia.

Ansamblul Conacului Cantacuzino-Paşcanu se află pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul IS-II-m-B-04119 şi fiind format din 3 obiective:

• Biserica      Sf. Voievozi - datând din 1802 şi având codul      IS-II-m-B-04119.01
• Turnul      clopotniţă al bisericii - de la începutul      secolului al XIX-lea şi având codul IS-II-m-B-04119.02
• Zidul de incintă - de la începutul secolului al      XIX-lea şi având codul IS-II-m-B-04119.03.

 Istoric

La sfârşitul secolului al XVI-lea, domnitorul Moldovei, Petru Şchiopul (1574-1577, 1578-1579 şi 1583-1591) a dat boierilor Ureche satul Cepleniţa „pentru 12 cai buni, daţi în slujba ţării”. Familia Ureche, atestată încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, vindea cai de rasă Curţii domneşti şi avea în arendă stărostia Rohatinului în Polonia.

Denumirea aşezării ar însemna „Bâtlan, stârc” (lb. ucr.), după M. Ciubotaru.

Aşezarea este menţionată documentar la 1554.

Satul a fost dat lui Nestor Ureche de către Petru Şchiopul, „pentru 12 cai buni, daţi în slujba ţării”.

După cum relatează istoricul ieşean Gheorghe Ghibănescu în lucrarea “Surete şi izvoade” (vol. II, Iaşi, 1907), în anul 1617, domnitorul Moldovei Radu Mihnea Vodă (1616-1619, 1623-1626) a dat un hrisov domnesc prin care

“vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche i se reconfirmă posesia moşiei Cepleniţa, toate satele din ţara Moldovei şi anume: 52 sate întregi, 45 părţi de sate, 17 moşii, 6 heleştee, un loc de vânat, o prisacă, 45 fălci de vie în cele 19 judeţe ale Moldovei de pe atunci şi satul Cepleniţa, satul Buhalniţa ce este mai sus de hotarul cepleniţenilor, cu vad şi moară în râul Bahlui ce este în ţinutul Hârlăului”.

În jurul anilor 1600-1605, vornicul Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, mare logofăt al Moldovei, a construit pe culmea dealului Cepleniţa, străjuit de plopi seculari, o curte boierească şi un conac.

Conacul avea ziduri groase de aproape un metru şi era format din şase încăperi boltite în zidărie, întinse pe două nivele (parter + etaj), având în total o suprafaţă desfăşurată de circa 300 m².

Sub clădire era o pivniţă ce se întindea sub toată suprafaţa clădirii. Tot ansamblul de clădiri era o incintă fortificată, având ziduri înalte de peste 2 metri.

În anul 1628, satul Cepleniţa (cu conacul), împreună cu moşia alăturată, Buhalniţa, sunt moştenite de către cronicarul Grigore Ureche, mare logofăt al Moldovei şi fiu al vornicului Nestor Ureche. Acestea trec ulterior (în 1647) în proprietatea fiului său, Vasile Ureche, care la rândul său a vândut această proprietate lui Pascu Lupaşcu-Buhuş, căsătorit cu Safta, fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino. Începând de atunci, moşia şi conacul au devenit proprietatea boierilor cantacuzini.

Ulterior satul a aparţinut şi dom,nului Gheorghe Duca, căsătorit cu Anastasia Buhuş. Fiica lor, Ileana, s-a măritat cu logofătul Nicolae Costin, fiul cronicarului. Moşia a aparţinut apoi Saftei, văduva lui Lupaşco Buhuş. Potrivit lui Petre V. Rotaru, călugării de la mănăstirile Solca şi Suceviţa [??] au mai adăugat vechii construcţii, pe trei laturi, încă 9 camere, la parter şi etaj.

Printre proprietari amintim pe paharnicul C. Cantacuzino (pe la 1758 pana in 1958), logofătul Iordache Cantacuzino (în perioada 1793-1816), apoi de fiul său, vistiernicul Iordache Cantacuzino şi apoi de către fiul acestuia,Mihalache Cantacuzino.

În jurul anului 1835, Iordache III Cantacuzino-Paşcanu a construit un frumos palat peste vechiul conac al familiei Ureche. Lucrările efectuate de ei au avut ca efecte extinderea conacului prin adăugarea unor noi camere, construirea unei intrări în partea de nord a clădirii şi a unei bolţi de trăsuri sprijinită pe patru coloane de piatră şi care avea la mijloc emblema cantacuzină: vulturul bicefal.

După cum descriu istoricii, încăperea cea mai spaţioasă avea 16 m lungime şi 7 m lăţime, iar înălţime ei era de 4 m. Camera avea un plafon zugrăvit în culorile roşu şi albastru.

Potrivit lui M. Ciubotaru, Mihalache Cantacuzino-Paşcanul este cel care a construit casele din marea curte alăturată (fostă a familiei Ureche), care aveau să ardă în 1984. Mihalache Cantacuzino-Paşcanu a rezidit din temelii şi biserica satului, năruită de cutremure. Biserica zidită de el a fost declarată monument istoric la 1939. Tot el este şi ctitorul bisericilor din satele învecinate: Buhalniţa, Scobinţi, Bădeni (care se aflau pe acelaşi domeniu Cantacuzinesc). Acestea au fost împrejmuite cu ziduri de piatră.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, conacul îl are ca proprietar pe Constantin Cantacuzino-Paşcanu, participant la mişcarea unionistă din Moldova din 1848 şi care fusese exilat de domnitorul Mihail Sturdza la Cepleniţa ca urmare a simpatiilor sale revoluţionare.

În anul 1857, atât moşia, cât şi conacul de la Cepleniţa trec în proprietatea ginerilor lui Mihail Cantacuzino, Panaite Balş şi Ion Văcărescu.

Hristache D. Zarifopol preia conacul de la Cepleniţa în anul 1868, în contul unei datorii neachitate.

În perioada celui de-al doilea război mondial, proprietarii moşiei şi conacului de la Cepleniţa au fost Hristache Zarifopol şi George şi Eliza Zarifopol cu Eliza Zarifopol, unchii lui Paul Zarifopol, cunoscutul critic literar din perioada interbelică.

Proprietarii, Hristache şi Constantin Zarifopol, erau unchii consacratului critic literar Paul Zarifopol. Noii deţinători ai conacului erau mari iubitori de maşini, viteză şi vânătoare. Constantin Zarifopol a participat în perioada interbelică la numeroase raliuri, fiind de altfel şi câştigătorul premiului ACM de la Iaşi din 1929, pe o maşină Nash Sport. În ianuarie 1930, Constantin Zarifopol primea de la Hector Petit, câştigătorul raliului Iaşi-Monte Carlo, o fotografie a acestuia în maşina câştigătoare, Licorne.
Fotografia era însoţită de o dedicaţie şi de autograful câştigătorului. Pasiunea pentru maşini a noilor proprietari se concretiza şi în numărul mare de vehicule deţinute de aceştia în curtea conacului. Ambii fraţi Zarifopol erau nu doar talentaţi şoferi ci şi iscusiţi vânători. Adeseori, aceştia, însoţiţi de câini dresaţi, plecau dimineaţa devreme, la vânătoare pe moşia din jurul conacului, pentru a se întoarce seara încărcaţi de trofee vânătoreşti.
Eliza Zarifopol, soţia lui Constantin Zarifopol, iubea şi ea maşinile, dar avea o pasiune aparte pentru păuni, care erau nelipsiţi din peisajul conacului.

Odată cu instaurarea regimului comunist, conacul şi moşia sunt expropriate şi trec în proprietatea satului. Este instalată aici o şcoală gimnazială, apoi în anii '80 aici şi-au avut sediul Căminul Cultural şi Biblioteca comunală. În această perioadă, clădirea se degradează nemaifiind întreţinută corespunzător.

În anul 1986, o parte semnificativă a conacului a fost distrusă de un incendiu devastator.

În prezent, zidurile exterioare ce împrejmuiau palatul abia se mai desluşesc. Falnicul conac, cu o suprafaţă de 500 mp, cu pereţi masivi de aproximativ un metru grosime, cu duşumele solide din stejar, a dispărut.
Acum se mai poate zări doar fantoma a ceea ce a fost cândva Conacul de la Cepleniţa. Înconjurat de bălării, gunoaie, nepăsare, ruinele palatului de altădată îndură stoic un prezent care le condamnă la uitare.

După spusele primarului comunei Cepleniţa din anul 2000, Ion Ungureanu, focul ar fi fost pus intenţionat pentru a se acoperi o fraudă.

"În anul 1984, prin Primarie, s-au obţinut fonduri pentru renovarea clădirii. Banii au fost cheltuiţi cine ştie de cine, însă clădirea nu a fost renovată. După ce s-a auzit că vine un control, s-a dat foc curţii boieresti. A ars acoperişul, însă de atunci clădirea nu a mai fost reparată, şi nu a mai fost funcţională. A fost începută o anchetă, însă a fost stopată. Suspectat de izbucnirea incendiului a fost bibliotecarul, însă focul nu a început în bibliotecă, ci de pe acoperiş. De inimă rea, bibliotecarul a înnebunit".

Conacul avea o suprafaţă de circa 500 metri pătraţi, pardoseli din stejar masiv, groase de peste 6 cm, beciuri, pereţi groşi de aproape un metru, precum şi un zid împrejmuitor de piatră.

 Distrugerea conacului

După Revoluţia din decembrie 1989, curtea boierească a familiei cărturarului Grigore Ureche de la Cepleniţa a fost distrusă de localnici. În anul 2000, istoricul Ioan Caproşu, profesor la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, afirma că sătenii au furat piatra din zidurile exterioare, întinse pe o lungime de 120 de metri, pentru a le duce la biserica din sat, ca să ridice un praznicar. "Este o barbarie ceea ce se întâmplă la Cepleniţa. Curtea boierească a cărturarului Grigore Ureche, monument istoric datând din secolul al XVII-lea, a fost distrusă. Oamenii fură zilnic piatra din ziduri, şi mă întreb ce fac factorii răspunzători de conservarea monumentelor istorice pentru a opri acest dezastru".

Întrebat de reporterul de la ziarul Ziua, primarul Ioan Ungureanu a confirmat faptele sesizate de profesor, el declarând următoarele: "În '96, când am fost ales primar, pereţii exteriori şi interiori ai curţii boierului Grigore Ureche erau în mare parte distruşi. Oamenii au furat piatra din zidurile exterioare, întinse pe o lungime de 120 de metri. Pot spune că zidurile interioare erau distruse în proporţie de 100%. Apoi a fost furată piatra şi din zidurile clădirii, atât de la parter, cât şi de la etaj. Acum ştiu că o căruţă a luat cărămida de la un coş de fum al clădirii şi a dus-o în curtea bisericii. Nu ştiu dacă acel coş de fum a căzut singur sau a fost dărâmat de preotul din Cepleniţa, Adrian Cosmincu, însă cărămida este în curtea sa.

Preotul nu a dorit să ofere o explicaţie cu privire la faptul că piatra de la conac se află în curtea bisericii, afirmând că nu el nu este implicat.

Afirmaţiile primarului sunt însă confirmate de către mai mulţi săteni, care spun că l-au văzut pe preotul Adrian Cosmincu că a adus un tractor cu troliu de la Hârlău, a dărâmat un zid şi a încărcat trei remorci de piatră şi cărămidă. De asemenea, în ultimele luni şi alţi oameni din sat au cărat cu căruţele moloz şi piatră, unii dintre ei fiind prinşi în flagrant de către Poliţia din Hârlău.

Primarul afirmă că a sesizat în mai multe rânduri Inspectoratul de Cultură al Consiliului Judeţean Iaşi despre distrugerea curţii boiereşti, dar o singură dată a venit (în anul 1998) un reprezentant al Consiliului Judeţean care i-ar fi recomandat primarului să angajeze paznici.

În prezent, din frumosul conac mai există doar ruine exterioare şi nişte beciuri.

In fata curtii se afla Biserica “Sf.Gheorghe” reconstituita dupa un puternic cutremur in anul 1802. Aici se afla o valoroasa catapeteasma din 1847, un zid inconjurator iar la intrare in clopotnita de la inceputul sec.XIX.

Biserica Sfinții Voievozi din Ceplenița

Datare: inc. sec. XIX Din anul 1801 pana in anul 1811.

Folosinţa actuală: biserică parohială?

Folosinţa iniţială: biserică de curte boierească
Proprietarul originar: log. Iordache Cantacuzino-Paşcanu, 1802
Justificarea datării: Pisania bisericii din 1836

Ctitor/finanţator: log. Iordache Cantacuzino-Paşcanu, 1802

Biserica Sfinţii Voievozi din Cepleniţa este o biserică ctitorită de logofătul Iordache Cantacuzino-Paşcanu în anul 1802 în satul Cepleniţa (judeţul Iaşi).

Biserica se află pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, ca parte a Ansamblului conacului Cantacuzino - Paşcanu din Cepleniţa, având codul IS-II-m-B-04119.01.

De asemenea, şi turnul clopotniţă figurează pe aceeaşi listă, având codul IS-II-m-B-04119.02.

Iniţial Biserica Sfinţii Voievozi din Cepleniţa avea scopul de biserică de curte boierească, iar astăzi este biserică parohială.

Istoric

Biserica Sfinţii Voievozi din Cepleniţa a fost construită din zidărie în anul 1802 de către logofătul Iordache Cantacuzino-Paşcanu, având scopul de a servi ca biserică de curte boierească.

Deoarece fusese năruită de cutremure, ea a fost renovată în perioada 1836-1847 de către Mihalache Cantacuzino, nepotul ctitorului. Tot el a ctitorit şi bisericile din satele învecinate: Buhalniţa, Scobinţi, Bădeni (care se aflau pe acelaşi domeniu cantacuzinesc), toate acestea fiind împrejmuite cu ziduri de piatră.

Iniţial, Biserica din Cepleniţa era împrejmuită de un zid de piatră netencuită, care îngloba în partea dinspre conac un turn clopotniţă.

Astăzi, din acest zid nu s-a mai păstrat decât baza (0.70 - 1.50 metri), care este folosită ca suport pentru pilonii de zidărie al unui gard.

Biserica are un plan treflat, terminându-se la partea superioară cu o cornişă neoclasică.

Prezenţa unor abside laterale ale naosului mai joase decât cornişa şi decât absida semicirculară a altarului s-ar datora faptului că planul iniţial ar fi putut fi cel dreptunghiular (în formă de navă), iar absidele laterale ar fi putut fi adăugate ulterior.

Acoperişul este unitar, în patru ape, de formă aplatizată şi în prezent este din tablă.

Ferestrele mari, terminate în semicerc, şi ancadramentele împodobite cu înflorituri, par specifice jumătăţii secolului XIX, de la refacerea lui Mihalache Cantacuzino.

În urma renovărilor efectuate de Mihalache Cantacuzino, a fost adăugat un mic pridvor de zidărie în faţa intrării din partea de sud-vest, mai scund decât elevaţia bisericii. De asemenea, catapeteasma datează din anul 1847. Tot nepotului ctitorului îi sunt atribuite şi ferestrele mari terminate în semicerc şi ancadramentele împodobite cu înflorituri.

În anul 1939, Biserica Sfinţii Voievozi din Cepleniţa a fost declarată monument istoric.

În prezent este biserică parohială. În jurul bisericii se află un mic cimitir.

Turnul-clopotniţă

Biserica este înconjurată cu un gard de zidărie şi are un turn clopotniţă care serveşte şi ca poartă de intrare.

Turnul are o formă pătrată, fără contraforţi.

Turnul a fost construit în jurul anului 1836 de către Mihalache Cantacuzino-Paşcanu, când a renovat şi biserica de la Cepleniţa.

Turnul, care nu formează corp comun cu biserica, aparţine stilului arhitectural neoclasic.

El este format din două părţi distincte:

• partea      de la bază -      conţine bolta de intrare în ansamblu şi este mult mai masivă. Deoarece are      o secţiune mai mare decât etajul, are o cornişă acoperită de jur împrejur      cu o streaşină din tablă.
  

Deasupra bolţii se află amplasat blazonul      boierilor cantacuzini: vulturul bicefal.

• partea      superioară -      adăposteşte clopotniţa şi este mai mică ca secţiune. Ea are patru ferestre      dreptunghiulare pe fiecare latură, încadrate în câte o ramă semicirculară      la partea superioară.

Acoperişul turnului are forma unui bulb de ceapă mai turtit şi este realizat în prezent din tablă.

monument

Faţadele sunt tencuite şi văruite, având aspect neoclasic. Chiar deasupra bolţii de intrare se află o pisanie.

Parterul se sfarşeşte printr-o cornişă neoclasică, protejată de jur împrejur de o streaşină din tablă.

Anexe: De o parte şi de alta a turnului clopotniţă porneşte un zid de piatră netencuită, din care s-a păstrat doar baza (între 0,70 şi 1,50m??), care ar putea să fie rămăşiţa unui zid foarte vechi. Astăzi foloseşte ca suport pentru pilonii de zidărie au unui gard şi el destul de arhaic

Ceplenita

Populatia: 4570

Suprafata: 4520 ha

Suprafata intravilan: 750 ha

Suprafata extravilan: 3770 ha

In partea de sud-vest se afla statiunea neolitica Cucuteni iar mai jos, spre vest, cetatea dacica Catalina a caror valoare si importanta sunt deosebit de cunoscute.

In partea de sud se afla Cotnari iar la nord orasul Hirlau, ambele cunoscute mai ales din perioada medievala cand domnitori ai Moldovei, in frunte cu Stefan cel Mare, s-au deplasat adesea in acesta zona, au emis numeroase acte de cancelarie, mai ales confirmarea sau transmiterea unor proprietati catre boierii vremii sau manastirile din nordul si estul Moldovei.

Pe aceste meleaguri au trecut inafara marilor domnitori  al Moldovei, Mihai Eminescu in calitate de revizor scolar care a vizitat Buhalnita in 1893, Nicolea Iorga, Mihail Sadoveanu, George Topirceanu,Octav Desilla si multi altii. Aici, la Buhalnita, s-a nascut renumitul profesor Gheorghe Ungureanu.

Documentele vremii mentioneaza in aceasta zona doua vestite hanuri si 14 mori de apa a caror activitate  a incetat la inceputul secolului al –XX-lea cand a fost construita prima moara cu aburi. Se fac referiri, de asemenea, la existenta a numeroase helestee si prisaci, vestite prin productia de peste, miere si ceara.

Mănăstirea Vlădiceni

Religie: Ortodox

Localitate: Iaşi

Judeţ: Iaşi

Adresa: Strada Trei Fântâni nr. 3

Cod poştal: 700337

Tel: 0232/268.266

Adresă Web (URL) http://www.manastireavladiceni.ro/

Hram: Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan ,

Acces:

Este situata in apropierea orasului Iasi, in partea de sud-est, la distanta de 1,5 km de capatul tramvaielor 2 si 5. Se poate folosi si autobuzul 29 barat de Tomesti. Fata de satul Tomesti, manastirea se afla la 4 km vest. De la capatul tramvaielor se poate merge pe jos, traversand la dreapta linia ferata, se continua pe o poteca de langa linia ferata, apoi se traverseaza soseaua care duce la Tomesti (fostul drum al hotilor) si soseaua nationala Iasi-Vaslui. Asezamantul monahal este construit pe teren plat in buza dealului Vladiceni, acoperit de padure.

Mănăstirea Vlădiceni este o mănăstire de călugări amplasată la marginea municipiului Iaşi (la doi kilometri), în localitatea Vlădiceni (din comuna suburbană Tomeşti), pe locul numit în cronici "Poiana Vlădicăi",pe drumul “Hoţilor” ce leagă Buciumul de Tomeşti, dealungul căii ferate ce duce în Basarabia,

Mănăstirea Vlădiceni se află la poalele unui deal împădurit, de unde se poate vedea întreaga zonă industrială a municipiului Iaşi. Drumul care duce la mănăstire este un drum asfaltat, dar care nu a fost întreţinut.

Vatra monastică de aici este atestată încă din 1415.

„De ceva timp avem amenajat aici şi un atelier în care litografiem icoane. Paraclisul foloseşte pentru slujbele zilnice, oficiate pentru cei şapte monahi care formează obştea. Este ca o biserică de familie. Am simţit de la început nevoia de a primi în biserica mare credincioşii care vin la mănăstirea noastră să participe la slujbele de duminică. De aceea, slujbele zilnice, pentru monahi, sunt oficiate în paraclis, iar slujbele de sâmbătă şi duminică sunt oficiate în biserica mare”, ne-a spus părintele Arsenie.

Credincioşii care vor să participe aici la Sfânta Liturghie pot face acest lucru duminica şi în sărbători, începând cu ora 8:00.

Programul zilnic cuprinde: slujba Vecerniei, de la ora 16:00, slujba Utreniei, de la ora 19:00, Acatistul, Ceasurile şi Sfânta Liturghie, dimineaţa, de la ora 7:00.

Slujba Sfântului Maslu se săvârşeşte miercuri, de la ora 17:00.

Numele Vladiceni vine de la "vladica", termen popular care inlocuieste un cuvant mai cunoscut si mai des folosit, pe acela de "episcop".

Istoria Mănăstirii Vlădiceni

Potrivit tradiţiei locale, în anul 1415, domnitorul Alexandru cel Bun şi mitropolitul Iosif Muşat au întâmpinat la marginea Iaşului, în locul unde se află astăzi Mănăstirea Vlădiceni, alaiul care ducea moaştele Sf. Mare Mucenic Ioan din Trapezunt de la Cetatea Albă către Suceava, capitala de atunci a Ţării Moldovei. Cu această ocazie, poiana unde a fost întâmpinat alaiul a fost denumită "Poiana Vlădicăi", denumire existentă şi în cronici. Din acest motiv, după câţiva ani s-a ridicat aici un schit, dar acesta a dispărut cu timpul.

 De altfel tradiţia spune că hramul bisericii Nicoriţă se datorează aceluiaşi eveniment.
Cert este că prima biserică a schitului Vlădiceni a fost înălţată la 1910, spre cinstirea Sf. Apostol şi Evanghelist IoanO a doua biserică, ridicată între anii 1923-1928, a fost dărâmată în anii regimului comunist.

 „În aceste locuri veneau mulţi pelerini la schitul care exista aici. Tradiţia locală arată că veneau credincioşi chiar din Basarabia. Probabil că pe aici trecea drumul de la graniţa dinspre Albiţa spre alte zone ale ţării”, ne-a spus stareţul mănăstirii, protosinghelul Arsenie Butnaru.

Noul locaş, zidit între 1994-1999, după reînfiinţarea aşezământului monahal, are la origine un proiect inspirat de stilul bisericilor moldoveneşti din veacul al XV-lea. Sfinţirea noii biserici s-a făcut de către I. P. S. Mitropolit Daniel la 23 mai 1999. În cadrul mănăstirii de călugări Vlădiceni mai există şi un paraclis, cu hramul Sf. Ilie.

Ctitorii schitului au fost câţiva călugări athoniţi, conduşi de arhimandritul Teodosie Soroceanu. „Există mărturii, conform cărora, monahii de atunci, conduşi de arhimandritul Soroceanu, ar fi construit aici locuri de cazare pentru pelerinii basarabeni, care veneau să se închine la moaştele Sfintei Parascheva”, ne-a explicat părintele Arsenie.

Între anii 1908-1910, câţiva călugări au construit în valea Cozmanei din apropierea Poienii Vlădiceni o primă biserică a Schitului Vlădiceni, spre cinstirea Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. Între ctitorii de atunci, se numără şi Arhimandritul Teodosie Şoriceanu şi câţiva călugări atoniţi.

Opt ani mai târziu, în anul 1918, biserica a fost distrusă în întregime în urma exploziei unui depozit de muniţii din apropiere.

Din cauza exploziei depozitului de muniţie, schitul a fost distrus, murind mai mulţi călugări, printre care şi Arhimandritul Teodosie.

După primul război mondial, între anii 1923-1928, în timpul păstoririi mitropolitului Pimen Georgescu, arhimandritul Epifanie Demetrescu şi alţi câţiva călugări veniţi în România de la Muntele Athos, au reclădit aşezarea monahală distrusă construind o a doua biserică. Aceasta a fost grav avariată de cutremurul din anul 1940, iar în timpul celui de-al doilea război mondial s-a încercat refacerea ei. Avaariată şi în timpul războiului (1941-1945), biserica a necesitat ample lucrări de renovare care s-au desfăşurat între anii 1957 şi 1959. Ulterior, ea a fost folosită ca biserică de mir, filială a Parohiei Tomeşti.

În timpul conflictelor militare din perioada 1941-1945, biserica a fost afectată şi mai mult, încât a fost necesară o amplă renovare între anii 1957 şi 1959.

Astfel, dacă în anul 1944, Schitul Vlădiceni avea două clădiri gospodăreşti, cu rol de chilii, în anul 1959, ele au fost preluate de către Gospodăria agricolă de stat, iar biserica schitului a funcţionat din acel an doar ca biserică de mir care aparţinea de Parohia Tomeşti.

În acea biserică se slujea numai de câteva ori pe an, dar apoi, în anii '60 ai secolului al XX-lea, lăcaşul de cult a fost folosit ca depozit pentru diverse materiale de construcţii şi, fiind complet neglijat, s-a ruinat în întregime

Reînfiinţarea mănăstirii a avut loc după Revoluţia din 1989, prin eforturile Preasfinţitului Calinic Botoşăneanul, care s-a ocupat personal de primirea tuturor aprobărilor necesare.

 În 1994, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a fost reluată viaţa monastică la Vlădiceni. În 1995, Sfântul Sinod a aprobat reînfiinţarea mănăstirii, iar în numai cinci ani a fost ridicată actuala biserică cu hramul „Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan”, inspirată de stilul bisericilor moldoveneşti din secolul al XV-lea. „Biserica mare este construită după modelul celei de la Putna. A fost dorinţa Preasfinţitului Episcop Calinic Botoşăneanul ca această biserică să arate ca cea de la renumita mănăstire bucovineană”, ne-a spus părintele Arsenie.

În anul 1992, a fost iniţiată refacerea Mănăstirii, din iniţiativa mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei şi cu purtarea de grijă a episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Calinic Dumitriu Botoşăneanul. PS Calinic s-a ocupat personal de întocmirea formalităţilor în vederea obţinerii aprobărilor necesare.

Sfântul Sinod al BOR a aprobat înfiinţarea mănăstirii şi, în anul 1995, locul unde se va construi biserica a fost sfinţit de IPS Daniel. Primul stareţ a fost numit în anul 1995 protosinghelul Meletie Cucoară.

S-a construit iniţial un paraclis cu hramul "Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul", apoi într-o perioadă de cinci ani, a fost ridicată o biserică monumentală din cărămidă pe locul celei construite de călugării atoniţi, care a fost inspirată de stilul bisericilor moldoveneşti din veacul al XV-lea. Hramul noii biserici este sărbătoarea "Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan", prăznuită la data de 8 mai în fiecare an.

La 10 iunie 2007, la vâsrta de numai 46 ani, a murit protosinghelul Meletie Cucoară, primul stareţ al mănăstirii. A fost înmormântat în curtea bisericii. Noul stareţ a fost numit arhimandritul Arsenie Butnaru.

Ieromonahul Calistrat Chifan,acuzat de pedofilie şi care fusese pus sub canon în anul 2003, a fost dezlegat de pedeapsă de către Consistoriul Eparhial Iaşi la 1 martie 2009 şi a fost mutat canonic la Mănăstirea Vlădiceni.

Controverse

Biserica Mănăstirii Vlădiceni a intrat în atenţia presei locale, după ce s-a constatat că în pronaos a fost pictat în mărime naturală într-o frescă, pe peretele rezervat de obicei domnitorilor ctitori de biserici, omul de afaceri ieşean Constantin Comănescu, împreună cu soţia şi cu cei doi copii.

Aflată la capătul zonei industriale a Iaşului, la poalele unui deal împădurit, Mănăstirea Vlădiceni a fost construită cu aportul omului de afaceri ieşean Constantin Comănescu care cumpărase nişte sere din apropiere. El a donat materiale de construcţii şi "de aceea am socotit că trebuie să-i mulţumim pictându-l în mănăstire, împreună cu familia", a declarat stareţul Mănăstirii, protosinghelul Meletie Cucoară. După aflarea de către presă a existenţei acestei fresce, omul de afaceri a declarat că nu a ştiut de pictură şi a cerut ştergerea ei.

În locul tabloului votiv au fost pictaţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

Biserica

Noua biserică a Mănăstirii Vlădiceni a fost sfinţită la data de 23 mai 1999 de către mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Daniel Ciobotea. Ulterior au fost construite anexele gospodăreşti: casa monahală şi câteva căsuţe din lemn pentru pelerini, precum şi un edificiu care adăposteşte o ferma-gospodărie a Centrului Eparhial Iaşi. Pictarea interioară a bisericii şi a pridvorului deschis a avut loc în anul 2004.

Hramul noii biserici este sărbătoarea "Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan", prăznuită la data de 8 mai în fiecare an.

Biserica, construită în stilul bisericilor moldoveneşti din secolul al XV-lea este monumentală ca dimensiuni şi are un pridvor deschis unde sunt pictaţi sfinţii români canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1992.

Biserica cea mare este o clădire din cărămidă, în formă de cruce, cu lungimea de 25 de metri şi lăţimea de 7 metri, iar în zona absidelor de 11 metri. Structura de rezistenţă este din stâlpi de beton.

Paraclisul a fost construit în anul 1996, în doar trei luni, din cărămidă făcută în mănăstire. Are formă de navă şi este compartimentat în altar şi naos.

Intrarea în pronaos se face printr-o uşă din lemn de stejar sculptat.

Pronaosul foarte spaţios este luminat de două ferestre pe zidul din sud şi alte două pe cel nordic. Şi în pronaos sunt doi stâlpi masivi marginali, pe care se sprijină arcadele ce susţin cele două bolţi circulare. Deasupra pronaosului se înalţă două turle deschise, octogonale, luminate de câte trei ferestre la sud şi la nord.

Naosul cu absidele largi şi adânci este luminat de câte o fereastră la sud şi nord, aşezate pe zidul nordic. Are deasupra o turlă deschisă cu baza pătrată şi două etaje octogonale, luminate de patru ferestre. Se delimitează de pronaos prin doi stâlpi masivi marginali. Naosul, spaţios, are tavanul semicircular

Catapeteasma din lemn de stejar sculptat este pictată.

Altarul este luminat de o fereastră la est şi alta pe zidul nordic. Pe altar este o turlă pătrată, cu acoperiş piramidal şi cu trei ferestre, la sud, est şi nord. În dreapta altarului este o cameră pentru veşminte.

Pridvorul deschis este spaţios, susţinut de patru stâlpi în faţă şi de câte alţi doi stâlpi în părţile laterale.

Pardoseala bisericii şi pridvorului este din marmură.

Acoperişul, din tablă zincată, are streşinile foarte largi.

Pictura interioară a bisericii şi a pridvorului deschis a fost realizată în anul 2004, de meşterii Mihai Chiuariu şi Dumitru Macovei.

Alte construcţii

Mănăstirea este împrejmuită cu un zid de piatră, având la intrare un turn-clopotniţă cu un etaj, care are o deschidere largă. În incinta Mănăstirii se mai află şi o fântână cu roată acoperită cu o cupolă de tablă.

O altă ieşire din incinta Mănăstirii, are o boltă de piatră şi duce către un mic cimitir amenajat pentru vieţuitorii Mănăstirii trecuţi la cele veşnice.

La 150 de metri nord-est de biserică s-a construit corpul de chilii în formă cubică, din cărămidă, clădire parter şi etaj.

La etaj are cerdac susţinut de stâlpi din lemn cu parapet, grilaj de scândură vopsit în culoarea maro.

Clădirea adăposteşte chiliile, trapeza pictată, bucătăria, stăreţia. Este acoperită cu tablă zincată.

În incintă s-a creat un frumos parc cu alei asfaltate si o fantana cu roata acoperita cu o cupola de tabla.

La 100 de metri nord-vest se află o altă construcţie, din zid de cărămidă, lungă de 80 de metri, orientată de la sud la nord, acoperită cu plăci de azbociment. Aici sunt grajdurile animalelor şi fânarul.

Comorile bisericii de la Vlădiceni

Pe lângă racla argintată cu părticele din moaştele Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Mina şi Sf. Chiriachi, biserica mănăstirii deţine şi obiecte cu valoare de patrimoniu. Astfel, mănăstirea are o Evanghelie din anul 1821, îmbrăcată în alamă şi emailată.

Pe lângă aceasta, lăcaşul de cult adăposteşte şi o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, pictată la Muntele Athos, după modelul unei vechi icoane făcătoare de minuni de la Schitul românesc Prodromu.

Astazi

Mănăstirea Vlădiceni are astăzi două lăcaşuri de cult: un paraclis cu hramul Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, care foloseşte slujbelor zilnice oficiate aici, şi Biserica „Sfântul Ioan Teologul”.

Mănăstirea Podgoria Copou

Confesiune: ortodoxă

Hram: Sfintii Atanasie si Chirii(18 ianuarie), Duminica Mironositelor

Tip: maici

Datare: 1638 

Ctitor: Vasile Lupu

Acces: din centru spre nord, pe str. Copou, apoi str. Dumbrava in incinta Gradinii Botanice; Ţara: România

Stareta: stavrofora Maria-Magdalena Vranceanu;

Adresa: str. Podgoriilor, nr. 1 cartierul Copou, Iasi

Mănăstirea Podgoria Copou (cunoscută şi ca bisericuţa dintre vii) este o mănăstire ortodoxă de maici, situată în mijlocul unor vii din Grădina Botanică din Iaşi.

Biserica a fost ctitorită în anul 1638 de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) într-un timp foarte scurt.

Accesul:

Din Piaţa Unirii sau Tg. Cucului, staţii aflate în centrul oraşului Iaşi, se circulă cu tramvaiele 1,4,8,13 sau cu troleibuzul 42, până la capăt unde se află Institutul Agronomic Ion Ionescu de la Brad.

De aici se porneşte pe strada I.L. Caragiale, apoi la stânga pe strada Dumbrava Roşie şi se intră pe aleea principală în Gradina Botanică, mergându-se până la capătul ei, apoi la dreapta în vale, pe strada Podgoriilor, până în incinta actualei biserici de mir.

Alt drum de acces este de la Păcurari, prin piaţa veche, cu intrare în Gradina Botanică.

A treia cale este pe aleea Sadoveanu, spre zona turistică Breazu (unde se află şi un hotel), cu intrare la stânga (la circa 100 m de Muzeul Sadoveanu) printre vii, pe drum de piatră.

Biserica este construită pe dealul Copoului în zona podgoriilor înconjurată de plantaţiile experimentale ale Institutului Agronomic.

Istoric

Fondarea mănăstirii

Manastirea Copou, cunoscuta si ca Manastirea Podgoria Copou, isi are inceputurile in vremea lui Vasile Lupa, care, in anul 1683, ridica o micuta biserica din piatra, pe care o inchina Manastirii Caracalu din Muntele Athos.

În locul unde se află astăzi mănăstirea, era o moşie domnească unde a existat anterior o biserică de lemn.

În anul 1638, conform pisaniei în limba slavonă aflată deasupra peretelui dintre pridvor şi pronaos, voievodul Vasile Lupu a ctitorit în aceste locuri o biserică de piatră. Biserica aceasta a fost zidită înainte de construirea ctitoriei lui Vasile Lupu de la Mănăstirea Trei Ierarhi, fiind închinată Mănăstirii Caracalu de la Muntele Athos.

Există o legendă conform căreia în timpul unei invazii a tătarilor în Iaşi, Doamna Tudosca (Teodosia), soţia lui Vasile Lupu, a fugit în pădure şi s-a ascuns într-o scorbură de copac. Odată trecut pericolul, domnitorul şi-a căutat soţia pe aceste dealuri şi a găsit-o cu ajutorul câinelui său de vânătoare, Copou.

Voievodul a tăiat copacul scorburos şi, în semn de mulţumire că şi-a găsit soţia nevătămată, a hotărât zidirea unei mănăstiri.

Pisania în limba slavonă a fost tradusă de către episcopul Melchisedec Ştefănescu astfel:

  "Cu voinţa Tatălui, cu conlucrarea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu rob stăpânului meu Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Treimei închinător, Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnitor al Ţării Moldovei şi prea iubita Doamna noastră Teodosia şi cu prea iubiţii copii Ioan Voievod şi Maria şi Ruxanda, voi şi zidi această sfântă rugă în numele sfântului părintelui nostru Atanasie cel mare, Arhiepiscopul Alexandriei. În anul 7146 (=1638), Aprilie 30. Şi s-a sfinţit cu mâna preasfântului Patriarh Kiril".

După detronarea lui Vasile Lupu în anul 1653, biserica a fost arsă şi dărâmată, fiind reconstruită de mai multe ori în decursul timpului, astfel încât nu se mai recunoaşte nimic din stilul bisericii originare.

In anul 1702 biserica este restaurata, iar mai apoi pictata, in anul 1850.

Ajunsa biserica de mir, pana in anul 1960, astazi ea este inclusa in perimetrul Gradinii Botanice.

In anul 2001 biserica redevine manastire. Manastirea deja exista si folosea o biserica de lemn atunci cand Vasile Lupu a hotarat sa construiasca o biserica de piatra in 1638.

O pisanie de marmură albă, cu stema ţării, aflată pe un perete exterior al bisericii, conţine o inscripţie în limba greacă în care se spune că biserica a fost restaurată în anul 1702 de domnitorul Constantin Duca (1693-1695, 1700-1703).

Biserica a fost distrusa la sfarsitul secolului al XVII-lea, dar a fost rezidita de domnitorul Constantin Duca in 1702.

In urma adoptarii legii secularizarii averilor manastiresti in timpul lui Alexandru Ioan Cuza, in 1864 manastirea a fost desfiintata, biserica ei fiind insa folosita in continuare ca biserica de enorie.

Inscripţia a fost tradusă de acelaşi episcop Melchisedec astfel:

  "Înnoitu-s-au sfinţitul acest templu şi frumos reparat de prea strălucitul şi prea cinstitorul de Dumnezeu Io Constantin Duca Voievod, Domnul a toată Ţara Moldovei".

Pridvorul bisericii s-a adăugat după anul 1800.

Până în anul 1821 călugării ce populau Mănăstirea au fost greci.

În anul 1809, Serafim, egumenul Mănăstirii "Trei Ierarhi" a restaurat această biserică, fiind aşezată atunci o a treia pisanie. Pe atunci, de biserică se ocupau egumenii greci de la Mănăstirea Trei Ierarhi, care trimiteau aici călugări pentru a se îngriji de biserică.

În anul 1850 s-a realizat pictarea bisericii.

În decembrie 1863, ca urmare a adoptării legii secularizării averilor mănăstireşti închinate, mănăstirea a fost desfiinţată, biserica ei fiind însă folosită în continuare ca biserică de mir.

După anul 1960, biserica a fost inclusă în perimetrul Grădinii Botanice din Iaşi, cea mai întinsă din România la acel moment. Ca urmare a neglijării ei, biserica a început să se ruineze şi a necesitat ample lucrări de restaurare.

După anul 1960, biserica a fost inclusă în perimetrul Grădinii Botanice din Iaşi, cea mai întinsă din România la acel moment. Ca urmare a neglijării ei, biserica a început să se ruineze şi a necesitat ample lucrări de restaurare.

Între anii 1983-1986, prin stăruinţa preotului paroh Vasile Vaida, s-au efectuat lucrări de restaurare, consolidare în interior şi exterior, împodobire cu frescă, policandre şi mobilier (un nou cafas) prin contribuţia benevolă a credincioşilor şi cu sprijinul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.

Pictura bisericii a fost realizată de către pictorii Vasile şi Violeta Carp din Bucureşti.

În tabloul votiv sunt reprezentaţi Vasile Lupu şi Doamna Tudosca.

A fost construită o casă parohială mare, cu mai multe încăperi, mansardă şi anexe gospodăreşti. Construcţia casei parohiale a fost executată de către IPROCHIM, prin bunăvoinţa prof.dr.ing. Dumitru Rădăuceanu. Ulterior, s-au îmbunătăţit căile de acces la biserică, fiind construită o alee betonată şi s-a sistematizat cimitirul. Ultimul paroh al Parohiei "Sf. Atanasie" - Podgoria Copou a fost pr. Teodor Mera.

Descriere

Este o construcţie din zid gros de 85 cm, în formă de cruce, compartimentată în altar, naos, pronaos şi pridvor închis.

Altarul este luminat de o fereastră la răsărit.

Catapeteasma este din lemn cu ornamente sculpturale aplicate.

 Absidele naosului sunt puţin pronunţate având fiecare câte o fereastră.

Delimitarea de pronaos se face prin doi stâlpi groşi implantaţi în zidurile laterale şi care se continuă cu arcada boiţei.

Pronaosul puţin spaţios are balcon pentru cor şi este luminat de o fereastră la sud şi alta la nord.

Pe pronaos se află o turlă oarbă în formă pătrată care are funcţie de clopotniţă.

Pridvorul închis, construit mai târziu (după 1800), este luminat de câte o fereastră la sud şi nord; intrarea este prin vest pe uşa din lemn.

Intrarea în pronaos este dublată şi ea de o uşă masivă din lemn, originală, cu un zăvor gros metalic.

Deasupra uşii este pisania originală de piatră, scrisă în litere slavone, cu stema Moldovei în centru. Pisania este ţinută în mână de îngeri.

Toate ferestrele sunt din lemn, duble, dreptunghiulare, cu vergele metalice între ele. Mobilierul este nou, din lemn, sculptat de sculptorul I. Constantinescu.

Pardoseala este din ciment, iar acoperişul, din tablă.

În incinta bisericii sunt alei betonate. La 50 m vest de biserică este vechea casă parohială, folosită acum de personalul monahal până la construirea altor clădiri pentru chilii.

Reactivarea mănăstirii

După aproape 150 de ani, la 20 aprilie 2001 (de sărbătoarea Duminicii Mironosiţelor), IPS Daniel Ciobotea, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a reactivat Mănăstirea "Sf. Atanasie" din Podgorii - Iaşi, ca mănăstire de călugăriţe, aparţinând de Mănăstirea Galata.

Reactivare a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (temei nr. 6544 din 28.10.1993) şi de Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (temei nr. 2445/2001).

La 29 aprilie 2001 a avut loc slujba de reactivare a mănăstirii, săvârşită de un mare sobor de preoţi şi diaconi în frunte cu IPS Daniel. Cu această ocazie, biserica a primit şi un al doilea hram, Duminica mironosiţelor.

Întreg patrimoniul Parohiei "Sf. Atanasie" - Podgoria Copou şi anume biserica, clădirile anexe, curtea, cimitirul şi terenurile obţinute prin Legea fondului funciar au trecut în proprietatea şi administrarea Mănăstirii "Sf. Atanasie" Podgoria Iaşi. Fosta parohie a fost rearondată având ca biserică parohială biserica din satul Cârlig, cu hramul "Sf. Prooroc Isaia".

Iniţial au venit aici trei monahii de la Mănăstirea Galata. Prima egumenă a fost numită maica rasoforă Teodora Vrânceanu (n. 1974).

În anii următori, casa parohială de lângă biserică a fost extinsă pentru a fi transformată într-un corp de chilii pentru călugăriţe. Pe lângă pravilă, maicile se mai ocupă cu lucrul în atelierele de broderie, croitorie şi pictură bisericească.

În aprilie 2009, la Mănăstirea Podgoria Copou trăiau paisprezece maici. Duhovnicul mănăstirii este protosinghelul Hrisostom Andrioaia.

Cimitirul

Biserica se află în mijlocul unui cimitir în care sunt înmormântaţi printre alţii:

• acad.prof.dr. Dimitrie Mangeron (1906-1991);
• prof.dr. Mihai Todosia (1927-1995) - fost rector al Universităţii "Al.I. Cuza" din Iaşi;
• prof.dr.doc. Gheorghe Bădărău      (1915-1992) - membru al Academiei de Ştiinţe Medicale;
• prof.dr.doc. Mihai Peiu -      renumit entomolog şi care a donat Muzeului Olteniei din Craiova o colecţie      de lepidoptere autohtone de 1.500 exemplare;
• prof.dr. Costache Teşu -      profesor de pedologie şi rector al Universităţii Agronomice din Iaşi;
• prof.dr. Mihai Cotruţ;
• prof.dr. Eugenie Turenschi (1922-2009 ) - profesor de      botanică la Universitatea Agronomică din Iaşi;
• Bogdan M. Sadoveanu      (1912-1920), fiul lui Mihail Sadoveanu etc.

Mănăstirea Miclăușeni

Confesiune: ortodoxă

Hram: Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Bunavestire;

Ctitor: familia boierească Sturdza

Tip: maici

Datare: 1787; refăcută în 1821-1823 

Ţara: România

Acces: din Iasi spre Roman pe DN28/E583, 65km de Iaşi, stanga in Miclauseni, 1 km

Stareta: stavrofora Mihaela Stroescu;

Adresa: com. Miclauseni, 707066, jud Iasi;

Acces: Este situata pe soseaua nationala Iasi-Tg. Frumos-Roman, ramificatie stanga com. Butea, la 18 km vest de Tg. Frumos si 21 km nord-est de orasul Roman.

Manastirea Miclauseni este o manastire de calugarite amplasata in satul Miclauseni din judetul Iasi.

Prima biserica a Castelului de la Miclauseni a fost ridicata in 1787 de vornicul Ioan Sturdza.

In 1823 Dimitrie Sturdza, reconstruieste biserica in stil neoclasic,ea va sfintita de Mitropolitul Veniamin Costache. Manastirea Miclauseni a fost infiintata de Ecaterina Serban-Cantacuzino in 1947. A fost manastire de maici pana in 1953, cand se desfiinteaza. Este reinfiintata in 1994, la initiativa IPS Daniel

Mănăstirea Miclăuşeni este o mănăstire de călugăriţe amplasată în satul Miclăuşeni din judeţul Iaşi.

La mănăstire se poate ajunge pe drumul de la Iaşi spre Roman (DN 28); imediat după intersecţia de pe partea stângă spre satul Butea, se face încă o dată la stânga prin pădure pe drumul spre Castelul Sturdza.

Mănăstirea Miclăuşeni a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, la numărul 1439, având codul IS-II-a-B-04199 şi fiind formată din 3 obiective:

• Biserica "Sf. Voievozi",      "Buna Vestire" - datând din 1787 şi având codul      IS-II-m-B-04199.01
• Castelul Sturza - datând din      secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 şi în secolul al XIX-lea şi având      codul IS-II-m-B-04199.02
• Parcul - datând din secolul al      XIX-lea şi având codul IS-II-m-B-04199.03.
  

Situata aproape de lunca Siretului, pe partea stanga a drumului european E583 dinspre Iasi spre Bacau, manastirea isi datoreaza numele vornicului Miclaus care primeste aceste pamanturi prin 1410-1416.

Istoricul bisericii

O noua etapa in istoria mosiei Miclauseni se deschide in 1699 atunci cand boierul Ioan Sturza intra in posesia ei, stapanirea Sturzestilor dainuind dua secole si jumatate.

În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a ridicat aici un conac boieresc cu demisol şi parter şi care avea formă de cruce.

În 1787, el a construit o biserică de lemn cu hramurile "Sf. Voievozi" şi "Buna Vestire" pentru a servi ca paraclis al curţii boiereşti.

Între anii 1821-1823, marele logofăt Dimitrie Sturdza (1756-1846), fiul lui Ioan Sturdza, şi soţia sa Elenco, au reconstruit biserica de curte în stil neoclasic, aşa cum poate fi văzută astăzi.

Constructie monumentala de influenta clasica, biserica este compusa din patru incaperi boltite: pridvor, pronaos, naos si altar.

In partea de nord a pronaosului se afla mormantul vornicului Alecu Sturza-Miclausanu, cu un epitaf scris de Costache Negruzzi si un portret al vornicului.

In naos se gaseste o cruce din argint in care sunt pastrate fragmente din moastele a 14 sfinti, precum si o particica din lemnul Sfintei Cruci pe care a fost rastignit Mantuitorul Hristos.

•  Icoana Maicii Domnului - dăruită bisericii de către soborul Mănăstirii Neamţ în data de 8 septembrie 1824, prin mijlocirea mitropolitului Veniamin Costachi. Aceasta este considerată a fi una din cele patru icoane împărăteşti ale paraclisului Cetăţii Neamţului, de pe vremea voievodului Ştefan cel Mare.

• o cruce din argint, lucrată în filigran - dăruită bisericii de către vornicul Alecu Sturza-Miclăuşanu în anul 1841 şi aflată în naosul bisericii.

Aici sunt păstrate fragmente din moaştele a 14 sfinţi (Sf. Ap. Andrei, Sf. Ap. Iacob cel Mic, ruda Domnului, Sf. Ap. Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, Sf. M. Mucenici Dimitrie, Gheorghe şi Pantelimon, Sf. Muceniţe Varvara şi Marina), precum şi câteva aşchii din lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos.

Biserica a fost sfinţită la data de 5 ianuarie 1823 de mitropolitul Veniamin Costachi, împreună cu episcopul Meletie al Romanului.

Fiul lui Dimitrie, vornicul Alecu Sturdza-Miclăuşanu, care îmbrăţişase ideile revoluţionarilor de la 1848, a murit de holeră în anul 1848, existând suspciuni că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului.

A fost înmormântat în partea de nord a pronaosului bisericii conacului, pe mormânt aflându-se un epitaf scris de Costache Negruzzi şi un portret al vornicului.

În anul 1903, biserica a fost restaurată fără a i se schimba aspectul exterior. Ca urmare a desfăşurării primului război mondial, la 10 noiembrie 1917, Maria C. Sturza a ridicat bunurile bisericeşti şi le-a dus la palat, fiind restituite bisericii abia în 1931.

În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823 . Ea a refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii şi apoii donându-le.

Înfiinţarea mănăstirii

Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Şerban Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina.

La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului Castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.

La data de 1 mai 1953, autorităţile comuniste au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului. Biserica castelului a fost transformată în biserică parohială.

Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni .

Reînfiinţarea mănăstirii

Datorită presiunii guvernului comunist, la data de 1 mai 1953, Mănăstirea Miclăuşeni a fost desfiinţată şi transformată în biserică parohială. În anul 1990, la iniţiativa I.P.S. Mitropolit Daniel, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, mănăstirea este reînfiinţată.

În anul 1994, la iniţiativa I.P.S. Mitropolit Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea Miclăuşeni este reînfiinţată.

În cadrul mănăstirii funcţionează Centrul social-cultural „Sf. Ilie" având rol de centru social de sfârşit de săptămână pentru bătrâni din Arhiepiscopia Iaşilor, loc de cazare pentru pelerini şi loc de desfăşurare de activităţi culturale multiple.

Astăzi, vieţuiesc aici 35 de călugăriţe. În afara programului liturgic, maicile îşi desfăşoară activitatea în diferite ateliere: de pictură a icoanelor, de încondeiere a ouălor, de croitorie şi broderie.

Recuperarea castelului

Castelul Miclauseni, monument istoric de arta gotica, a fost construit in perioada 1880-1904 de catre George A. Sturza si sotia sa, Maria (nascuta Ghica).

Decoratiile exterioare reiau detalii din stema Sturzestilor, la care se adauga emblema castelanului George A. Sturza, inspirata din icoana Sfantului Gheorghe.

Castelul era detinatorul unei biblioteci remarcabile alcatuita din aproximativ 60.000 de volume, printre care multe editii princeps sau foarte rare. Din pacate, majoritatea cartilor, colectiilor si toate bunurile de valoare au fost furate in anii 1944-1945 cand, datorita operatiilor militare din apropiere, castelul a fost abandonat.

Incepand cu 1960 in castel se deschide Caminul-scoala pentru copii cu deficienta mentala. De atunci, cladirile s-au degradat continuu, cel mai mult avand de suferit castelul, prin deteriorarea picturilor, sobelor, pardoselii, tamplariei, a mansardei si acoperisului.lucrari de restaurare au avut loc in perioada 2003-2004, in prezent, o echipa de restauratori ai centrului mitropolitan “Resurrectio” Iasi, ocupandu-se de restaurarea decoratiilor interioare.

În anul 2001, Castelul Sturdza a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea unor reparaţii de urgenţă la Castelul Sturdza (satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi) şi a unor lucrări de peisagistică în zonele adiacente. În anul 2004, obţinând o finanţare de la Banca Mondială, în valoare de aproximativ 2,4 milioane de lei (adică 685.700 euro), Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a început restaurarea castelului şi a dependinţelor.

S-au efectuat lucrări de consolidare şi restaurare a clădirii şi dependinţelor, urmând să se mai execute lucrări generate de infiltrarea apei subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, respectiv restaurarea picturii.

În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj. Una dintre clădiri a devenit deja atelier de pictură, aiuci realizându-se icoane şi ouă incondeiate .

În afara programului liturgic, cele 35 de maici îşi desfăşoară activitatea în diferite ateliere: de pictură a icoanelor, de încondeiere a ouălor, de croitorie şi broderie.

O prezentare a acestui sfant lacas ne-a fost facuta de catre maica Paisia Pintilie, eclesiarha mare a manastirii:

 'Istoricul Manastirii Miclauseni incepe la anul 1947, cand mosia Miclauseni a fost donata Episcopiei Romanului pentru a se infiinta aici o manastire de maici care isi va pastra pe vecie aceasta destinatie. La presiunea comunismului, Manastirea Miclauseni a fost inchisa la 1 mai 1953. In 1960, in Castelul de la Miclauseni s-a deschis o scoala pentru copiii cu deficiente mentale, iar biserica a functionat ca biserica de parohie, ceea ce a dus la o degradare continua a cladirilor. In anul 1990, la initiativa IPS Mitropolit Daniel, actualul Patriarh, Sf. Sinod aproba reinfiintarea acestei manastiri, iar in anul 1992 au sosit aici 5 maici de la Manastirea Dobrovat si incet-incet s-a format o noua obste. S-au recuperat terenurile agricole, iar in anul 2001 Castelul a revenit Manastirii Miclauseni. In prezent, obstea manastirii este formata din 35 de maici'.

In patrimoniul bisericii de la Manastirea Miclauseni se afla mai multe obiecte de mare valoare.

Dintre acestea amintim si o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, precum si o Cruce care contine moastele a 14 sfinti, precum si un fragment din Lemnul Sfintei Cruci a Mantuitorului Iisus Hristos, dupa cum ne-a spus eclesiarha mare a manastirii:

 'Credinciosii care vin la Manastirea Miclauseni au posibilitatea sa se inchine la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, cat si la Crucea din argint, lucrata in filigram, care contine particele din moaste de la 14 sfinti si o particica din lemnul Sf. Cruci'

Primaria Comunei Butea

Cod postal: 707065

Telefon: 0232/713020, 713040, Fax: 0232/713040

Suprafaţa totală :3729 ha: intravilan 1037 ha, extravilan 2692 ha

Populaţia: 3889 locuitori

Şcoli: 1 (SAM Butea - 4 locaţii învăţământ primar şi gimnazial, 3 locaţii învăţământ preşcolar).

Activităţi specifice zonei: agricultura, viticultura, pomicultura, zootehnia

Activităţi economice principale:

          Industrie textilă - ateliere de croitorie

          Ateliere de tâmplărie din lemn şi termopan

          Ateliere de confecţii metalice

          Morărit şi panificaţie

          Presa de ulei

          Firme autorizate de construcţii

          Persoane fizice autorizate pentru prestări servicii

Aşezare geografică

Comuna Butea este situată în judeţul Iaşi şi este formată din satele Butea şi Miclăuşeni. Ea este şezată în partea de S-V a judeţului, fiind tăiată de paralela de 47^o-4 latitudine nordică 47^o şi meridianul de 26^o-57^o longitudine estică. Comuna Butea este aşezată la 26 km nord de oraşul Roman, jud. Neamţ în apropiere de D.E. 583, ce leagă oraşul Roman de Iaşi şi la o distanţă de 70 km, de Iaşi.

Din marginea de apus a satului, privitorului i se deschide întreaga panoramă a văii Siretului, de la Paşcani până dincolo de Roman, în direcţia nord-sud, iar spre vest până la Carpaţi, un peisaj dominat de vârful Ceahlău. Satul Butea este situat pe două coline, despărţite între ele de pârâul Armeanca.

Datorită aşezării sale colinare tronând deasupra văii Siretului, satul Butea oferă o imagine pitorească.

Satul Miclăuşeni e ascuns privitorilor, din şoseaua Europeana, de perdeaua frumosului parc al castelului medieval şi de dealurile, din dreapta şoselei naţionale.

Satul este tăiat în două părţi inegale de pârâul Telii, versantul nordic având majoritatea populaţiei.

Configuraţia generală a terenului ocupat de comuna Butea este deluroasă, în afara suprafeţei cultivate pe malul stâng al Siretului, de la podul Şcheia până în apropierea comunei Răchiteni care este teren de şes. Panta apuseană a satului Butea, spre valea Siretului este mai abruptă şi supusă eroziunii apelor.

Satul Butea se învecinează la nord cu satul Miclăuşeni, situat la circa 3 km, la sud se învecinează cu satul Rotunda (com. Doljeşti, jud. Neamţ) situat la o distanţă de circa 5 km, la S-E cu satul şi com. Doljeşti, situat  la 4 km, iar la apus 2 km, peste râul Siret, cu comuna Răchiteni.

Comuna Butea are ca vecine următoarele comune; la nord  com. Strunga, la est com. Oţeleni, la sud cu jud. Neamţ, la vest com. Mirceşti, iar la nord-vest com. Al.I. Cuza. Faţă de calea ferată, este situată la o distanţă de circa 12 km, punctul cel mai apropiat fiind gara Mirceşti, de pe calea ferată Roman-Paşcani.

Ca resurse ale subsolului, menţionăm argilele şi prundişurile de pe  valea Siretului, care ar putea constitui materia primă pentru unităţi industriale de capacităţi reduse.

Obiective turistice

Biserica Romano-Catolică „Sfânta Treime” din Butea

A fost reconstruită între anii 1977-1980, având o lungime de 60 m, lăţimea de 23 m şi un turn cu înălţimea de 37. Arhitectura este neo-gotică. Biserica deţine o statuie făcătoare de minuni adusă de la Lourdes (Franţa) în anul 1886.

Congregaţia Surorilor Misionare „Patimile lui Isus”

Se află pe teritoriul parohiei Romano-Catolice şi are sub îngrijire „Casa celor în vârstă şi bolnavi Papa Ioan Paul al II-lea” cu un număr de 40 de locuri. Surorile de aici desfăşoară diferite activităţi sociale dintre care cele mai importante sunt îngrijirea bătrânilor şi a bolnavilor aflaţi în covalescenţă

Castelul medieval Sturza

Monument istoric de artă gotică ridicat între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, pe locul unui vechi conac din 1755. Castelul deţinea o vastă bibliotecă şi câteva colecţii de arme şi costume medievale complete, de bijuterii, piese rare, busturi în marmură de Carrara şi tablouri vechi în ulei. Biblioteca era remarcabilă, conţinânt cca. 60000 de volume.

Mănăstirea Miclăuşeni

A fost înfiinţată de Ecaterina Şerban Cantacuzino, ultima descendentă a boierilor Sturzeşti. Deoarece nu avea moştenitori direcţi, Ecaterina a donat moşia Miclăuşeni Episcopiei de Roman în scopul înfiinţării unei mănăstiri de maici. Datorită presiunii guvernului comunist, la data de 1 mai 1953, Mănăstirea Miclăuşeni a fost desfiinţată

Oportunităţi de afaceri

Facilităţi oferite investitorilor

            Posibilitatea concesionării de terenuri

            Facilităţi fiscale

            Reţea de telefonie fixă şi mobilă, acces la internet, televiziune prin cablu

            Drumuri comunale asfaltate şi drumuri pietruite

            Forţa de muncă calificată în diverse domenii de activitate

            Distanţa mică până la Drumul European 582 (5 km)

            Legătura cu E 582 se face prin D.J. 208 care este asfaltat

Proiecte în derulare

Şcoala "Dumitru Martinas".

Şcoala Miclăuşeni.

Extindere distribuţie gaze naturale în sat Miclăuşeni.

Reţea canalizare şi staţie epurare în sat Butea.

Extindere sistem alimentare cu apă în sat Miclăuşeni.

Construire sediu primărie în sat Butea.

Înfiinţare drum comunal Butea-Henţ-Humărie-Miclăuşeni.

Modernizare drumuri comunale nr. 944; 2882; 2885; în sat Butea.

Modernizare drum sătesc 195 în sat Miclăuşeni.

Sistem ecologic de colectare selectiva, transport şi valorificare economică a deşeurilor menajere în com. Butea.

Modernizare cămin cultural nr. 1 şi nr. 2 în sat Butea.

Construire poduri şi podeţe în sat Butea şi sat Miclăuşeni.

Construire sala de sport şi amenajarea bazei sportive în sat Butea.

Reabilitare drumuri comunale Butea-Oţeleni; Butea-Doljeşti; Butea-Rotunda.

Extindere retea canalizare în sat Miclăuşeni.

Modernizare piaţa agroalimentară.

Modernizare bazar.

Modernizare centru civic.

Infiinţare retea electrică în sat nou, com. Butea, Jud. Iaşi.

Mănăstirea Hlincea

Confesiune: ortodoxă

Hram: Sfântul Gheorghe, 23 aprilie

Ctitor: Maria, fiica voievodului Petru Şchiopul

Tip:călugări

Datare: secolul XVI

Ţara: România

Localizare: sat Hlincea(com.Ciurea) , 707083,, judeţul Iaşi

Acces: din Iasi spre sud, pe DJ248/ str. Nicolina, 3 km, stanga pe DC29 3 km

Mănăstirea Hlincea este o mănăstire de călugări amplasată la ieşirea din municipiul Iaşi, la 4 km sud-vest, în localitatea Hlincea (din comuna Ciurea), într-un cadru pitoresc aflat la poalele dealului Cetăţuia.

Ea datează de la sfârşitul secolului al XVI-lea, fiind ctitorie a domniţei Maria, fiica lui Petru Şchiopul, domnitorul Moldovei (1574-1579 şi 1582-1591) şi a soţului ei, spătarul de origine greacă Zottu Tzigara.

Mănăstirea Hlincea se află la o distanţă de circa 3 km spre sud-vest de Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, pe marginea liniei de cale ferată Iaşi-Vaslui şi a râului Nicolina.

Ansamblul Mănăstirii Hlincea a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-II-a-A-04180 şi fiind alcătuit din următoarele 4 obiective:

• Biserica "Sf. Gheorghe" - datând din jurul anului 1587, cu transformări      din 1659-1660, având codul IS-II-m-A-04180.01
• Ruinele chiliilor -      datând din secolul al XVI-lea, având codul IS-II-m-A-04180.02
• Turnul clopotniţă -      datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04180.03
• Zidul de incintă -      datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04180.04

Acces: Este situata la 4 km sud-vest de orasul Iasi. Poate fi folosit pentru transport troleibuzul 43, autobuzul 9 sau tramvaiul 9.

Este situata la vest de municipiul Iasi unde se ajunge cu troleibuzul 43 pana la statia Cetatuia. Se traverseaza soseaua, se merge inapoi cam 50 m si se continua in stanga pe un drum la inceput pavat, apoi asfaltat, care urca pe langa padurea ce ramane in dreapta, ca aproape de manastire sa intalnim o plantatie de meri. Dupa 2 km de la troleibuz ajungem in incinta manastirii, trecand prin gangul turnului clopotnita aflat la 40 m sud de biserica. Din manastire mergand pe coama dealului spre vest, se ajunge dupa 3,5-4 km la manastirea Hlincea si tot cam dupa 4 km spre sud-est la manastirea Tarata.

sau

se foloseşte troleibuzul, se merge până la pod, apoi pe şoseaua de sub Cetăţuia până la Uzina de Utilaj Greu şi în continuare pe drumul pietruit. Dacă privim spre vest, în vale se vede combinatul, după care pe dealul ce continuă se vede satul Horpaz. Intrarea în incintă se face pe sub turnul din vest, care se află la 15 m de biserică.

alte  trasee

Primul traseu va permite sa ajungeti cu masina, in 10 minute, pe drumul pornind de la pasarela Nicolina, din sudul municipiului Iasi.

Al doilea traseu, cel mai indicat, este o invitatie la drumetie, pornind cu piciorul de la Manastirea Cetatuia pe traseul marcat cu un patrat alb si o dunga verticala rosie. Drumul dureaza o jumatate de ora si se desfasoara de-a lungul culmii dealului Cetatuii, pe langa padurea de artari, pini si salcami, padure declarata zona de protectie silvica

Poate fi folosit pentru transport troleibuzul 43, autobuzul 9 sau tramvaiul 9.

In complexul manastiresc distingem:

· Biserica,

· Turnul clopotnita,

· Baia,

· casa domneasca,

· staretia si sala gotica,

· staretia actuala cu birourile,

· trapeza, bucataria,

· chiliile calugarilor si foisorul,

· zidul de incinta cu metereze..

Istoric

Mănăstirea Hlincea a fost înălţată pe hotarul oraşului Iaşi, având drept ctitori pe domniţa Maria, fiica lui Petru Şchiopul, domnitorul Moldovei (1574-1579 şi 1582-1591) şi pe soţul ei, Zottu Tzigara, fost spătar şi mare vistiernic, de origine grecească, din oraşul Ianina.

A fost inaltata pe varful unui deal cu rape de jur imprejur. Traditia spune ca inainte existase aici o mai veche biserica si cetatuie care erau legate printr-un tunel de curtea domneasca din Iasi, servind ca refugiu pentru cei asediati.

La anul 1574, mănăstirea a fost închinată de către ctitori ca metoc al Mănăstiririi Dionisiu (Dionisiate) din Sfântul Munte Athos. Domniţa Maria s-a întors în Moldova în august 1616, în timpul domniei vărului său, Radu Mihnea (1616-1619), şi a regăsit „mănăstirea noastră de la Hlincea pustie şi toate satele răshirate şi pustiite, căci de la mănăstire de la Dionisiiate, călugării n-au mai venit, nici au mai purtat de metoh şi de sate, ci au lăsat tot de s-au pustiit". Ea a luat măsuri de restaurare a mănăstirii (care nu au dat roade) şi a făcut-o metoc al Mănăstirii Galata din Iaşi (ctitorie a lui Petru Şchiopul), care la rândul ei era închinată (din 1619) Patriarhiei de la Ierusalim.

În ziua de 8 septembrie 1591, domnitorul Petru Şchiopul a părăsit Ţara Moldovei, împreună cu doamna Maria, fiica sa şi soţul acesteia, Zottu Tzigara.

La începutul veacului al XVII-lea, Mănăstirea Hlincea a început să se ruineze din cauza faptului că Mănăstirea de la Dionisiate nu a mai trimis călugări şi nu s-a îngrijit de mănăstire, lăsând-o pustie.

Domnitorul Miron Barnovschi-Movilă al Moldovei (1626-1629, 1633) a întărit la 17 ianuarie 1626 prin însemne de hotar stăpânirea Mănăstirii Hlincea asupra terenului din jur.

Lucrări importante de restaurare au avut loc în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), care a ridicat turla bisericii aflate deasupra naosului şi a construit chilii pentru călugări, trapeza, pivniţe de piatră, zidul de incintă, cu turn şi ceardac mare deasupra porţii.

El a închinat mănăstirea la Arghirocastro de la Adrianopole (mănăstire grecească din Rumelia, astăzi pe teritoriul Turciei europene, numele actual al Adrianopolei fiind Edirne).

În mai 1653, cazacii lui Timuş Hmelniţchi au jefuit biserica, au distrus odoarele şi i-au torturat pe călugări.

În jurul anului 1660, fiul domnitorului, Ştefăniţă Lupu, la rândul lui domn al Moldovei (1659-1661), s-a îngrijit pe cheltuiala sa de pictarea interioară a bisericii, apelând la aceeaşi meşteri zugravi care au pictat şi biserica Mănăstirii Golia.

Domnitorul Gheorghe Duca (1668-1672) a pus Mănăstirea Hlincea sub ascultarea Mănăstirii Cetăţuia (ctitorită de el şi sfinţită la 29 iunie 1672), rămânând multă vreme ca metoc al acesteia din urmă (până în anul 1990). Dupa ce a vazut-o terminata a dotat-o cu multe odoare si vesminte scumpe, dintre acestea mai pastrandu-se numai orarul din catifea rosie lucrat in fir de aur si argint de Anastasia Doamna, sotia sa.

În schimbul Hlincei, el oferea mănăstirii greceşti Biserica Zlataust, zidită rapid în 1682.

În timpul războiului ruso-turco-austriac (1788-1792), precum şi între anii 1806-1812, mănăstirile Cetăţuia şi Hlincea au fost transformate în spitale militare.

De asemenea, în vremea holerei celei mari din anul 1848, Mănăstirea Hlincea a fost folosită ca lazaret pentru bolnavi.

În anul 1854, viitorul episcop Melchisedec Ştefănescu găsea mănăstirea într-o stare deplorabilă, cu acoperişul spart şi chiliile ruinate.

În anul 1908, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat o serie de lucrări de restaurare care au reabilitat lăcaşul degradat. Mănăstirea Hlincea a fost închisă ca urmare a Decretului 410/1959, când s-au închis mai multe mănăstiri din România. Biserica mănăstirii a devenit biserică parohială a satului Hlincea.

Avariată în cutremurul din 4 martie 1977, biserica a fost supusă unui amplu proces de consolidare şi restaurare din iniţiativa IPS Teoctist Arăpaşu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei.

Astfel, în perioada 1980-1984, au fost reparate zidul din incintă şi clădirea chiliilor.

Schitul Hlincea a fost redeschis în anul 1990, după căderea regimului comunist, fiind aduşi călugări de la Mănăstirea Horaiţa, în frunte cu ieromonahul Metodie Oprică, care a fost numit stareţ.

În anul 1991, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei a scos Schitul Hlincea de sub administrarea Mănăstirii Cetăţuia şi l-a ridicat la rangul de mănăstire cu o autonomie administrativă proprie.

În anii următori, s-au realizat, prin râvna călugărilor, ample lucrări de restaurare şi construire de noi chilii.

Între anii 1995-1998, cu binecuvântarea IPS Daniel şi cu îngrijirea protosinghelului Metodie Oprică - stareţul mănăstirii, s-a construit o clădire modernă cu etaj care are rolul de a adăposti chiliile monahilor, bucătăria şi trapeza.

Mult timp, drumul de acces la mănăstire era un drum de pământ, nemodernizat, dar în vara anului 2003, el a fost asfaltat pe o porţiune de circa 3 kilometri.

Descriere

Este o constructie din zid, in plan trilobat.

A pastrat cunoscuta impartire a spatiului in altar, naos, pronaos si pridvor.

Altarul este luminat de trei ferestre, una centrala la rasarit si cate una in dreapta si stanga acesteia.

Catapeteasma din lemn, ornamentata cu o frumoasa sculptura, se inalta pana la bolta.

Naosul este luminat de cate trei ferestre pe fiecare absida. Este delimitat de pronaos, prin arcadele sprijinite pe coloane puternice, octogonale cu capitele patrate ornamentate sculptural. Pe naos se afla o turla mare, deschisa octogonal, luminata de patru ferestre.

Pronaosul este luminat de cate doua ferestre la sud si la nord. Are o turla la exterior octogonala, luminata de patru ferestre.

Din pridvor se intra in pronaos printr-o usa masiva de stejar, asigurata si cu un grilaj metalic.

La intrarea in pronaos, pe dreapta, este reinhumat Domnul Moldovei Gheorghe Duca, ctitorul manastirii si inmormantata Maria, fiica sa.

Pe stanga este inmormantat Saul, fratele lui Gheorghe Duca.

Pridvorul inchis este luminat de doua ferestre mari, asezate pe zidul de vest.

Intrarea se face prin sud, pe o usa foarte masiva din stejar, intr-un canat, sculptata. Zidurile din pridvor sunt captusite cu frumoase lambriuri din lemn, sculptate de catre I. Constantinescu cu fii.

Pardoseala bisericii este din marmura.

Fatada bisericii este impartita in doua de un brau de piatra format din trei suluri rasucite din loc in loc si fixat pe o banda de piatra alba decorata cu rozete si frunze de stejar cioplite in relief. Fatadele au stalpi contraforti si ocnite moldovenesti mari si mici.

In jurul bisericii sunt trotuare largi, betonate. Biserica, amplasata in mijlocul incintei, este monumentul principal al intregului complex.

Pictura

Pictorii care au lucrat-o au stapanit serios arta compozitionala, dar si a imaginii omului. Au fixat in desen, culoare, forme, atitudini si manifestari foarte variate.

Ei sunt fratii Mihai si Gheorghe Dima, aromani originari din Turcia, localitatea Enina, chemati de Gheorghe Duca.

In documentele istorice se mai pomeneste si de pictori localnici ca Nicolae zugravul cel batran, Stefan zugravul si altii.

In conca altarului sunt pictati, Maica Domnului cu Pruncul Iisus in brate pe tron strajuita de doi ingeri, impartasirea Apostolilor, Sfintii Ierarhi Nicolae, Spiridon, Grigore Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Atanasie cel Mare, Chirii si altii, Viata si Martirajul Sfantului Ioan Botezatorul; 23 de scene din Acatistul Maicii Domnului.

In naos pe calota cupolei centrale: Domnul Iisus Hristos cu evanghelia in mana stanga inconjurat de Heruvimi, Serafimi si cete de ingeri.

Urmeaza: Pregatirea scaunului de judecata, invierea, Nasterea, Botezul, Schimbarea la Fata, intampinarea Domnului si alte scene biblice din viata Mantuitorului'. an pronaos este pictata Maica Domnului cu Pruncul Iisus inconjurata de Serafimi si Heruvimi, Trei sinoade, Sinaxa-rul, sfinti mucenici si cuviosi, precum si tabloul votiv al ctitorului cu familia.

In pridvor sunt pictate scenele: Judecata de Apoi, Arborele lui lesei, Filozofii antici, Facerea lumii, imparatia mortii, scara Sfantului Ioan Klimax

Biserica Mănăstirii Hlincea

Biserica Mănăstirii Hlincea impune prin proporţiile sale armonioase, graţioase chiar. Ea se înalţă în mijlocul unei incinte spaţioase, în formă de patrulater , cu latura de circa 60 de metri, înconjurată de ziduri înalte de 4 metri, sprijinite în partea de vest de contraforturi puternice.

În incinta mănăstirii se pătrundea iniţial printr-o intrare boltită, aflată pe latura de vest, peste care se ridică o construcţie de cărămidă, şi pe sub turnul clopotniţă, aplasat pe latura nordică. Astăzi intrarea se face numai prin partea de vest, turnul clopotniţă făcând legătura cu un cimitir.

Biserica Mănăstirii Hlincea este construită în plan triconc, cu turlă pe naos, cu pereţii sprijiniţi de patru contraforturi în trepte, dispuşi, doi câte doi, la o oarecare distanţă de absidele laterale. Există în această privinţă asemănări cu planul bisericii de la Aroneanu.

Zidurile bisericii au 1 metru grosime.

Biserica construita din piatra si caramida, are un pridvor deschis ca al bisericii lui Petru Rares. Planul bisericii este treflat cu absidele laterale mici.

Peretii bisericii sunt inalti si sustinuti in exterior de patru contraforti in trepte, amplasati doi cate doi, atingand doua treimi din inaltimea zidurilor.

Biserica este o construcţie masivă în formă de cruce, compartimentată în altar, naos, pronaos.

Pridvorul bisericii este deschis, fiind format din trei arcade largi, susţinute de coloane rotunde , două lateral (în dreapta şi stânga) şi două în spate şi de secţiune pătrată la colţuri. El a fost închis cu geamuri.Cu timpul, pridvorul a fost închis cu geamuri, lăsându-se intrarea prin vest.

Din pridvor se trece în pronaos, care este despărţit de naos prin trei arcade sprijinite pe două coloane. Pridvorul are pardoseala din beton.

Intrarea in pronaos se face pe o usa scunda si stramta, incadrata cu doua caneluri, care se termina in arc frant, iar pronaosul este despartit de naos prin trei arcade sprijinite prin doua coloane. Pronaosul este luminat de câte o fereastră la sud şi nord.

Altarul este circular, cu tavan boltit luminat de o singura fereastra mare la răsărit.

Catapeteasma este veche, din lemn de tei, ornamentată deasupra uşilor cu sculptură aplicată.

Naosul are absidele largi, dar puţin pronunţate, pe fiecare absidă fiind câte o fereastră. Este delimitat de pronaos prin două coloane laterale, care susţin zidul ce coboară de la boltă. Deasupra naosului este turlă deschisă circulară, luminată de patru ferestre.

Ferestrele, din lemn, se termină în arc şi au două rânduri de geamuri.

Uşa de intrare în pronaos este masivă, într-un canat, din stejar sculptat, întărită metalic.

Pardoseala în biserică este din parchet, pus după 1990.

Pictura Mănăstirii Hlincea a fost lucrată în frescă între anii 1659-1661, în timpul domniei lui Ştefăniţă Lupu, de către pictorul Ioan Matei. Ea are o deosebită valoare istorică şi artistică. Desi s-ar parea ca pictorul care a pictat la Hlincea a fost un grec, totusi trebuie remarcate motivele populare originale cu care el si ajutoarele sale, probabil moldoveni, au impodobit chenarele si arcurile nartexului.

Ca si la celelate biserici, si pictura bisericii Manastirii Hlincea cuprinde atat scene sacre, cat si istorice. Din primul grup fac parte scenele din viata lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului, ale Sfintilor, Proorocilor, Sinoadelor Ecumenice, Apostolilor, iar din al doilea grup fac parte portretele ctitorilor etc.

În tabloul votiv de pe peretele de sud al naosului sunt pictaţi noii ctitori: Vasile Lupu, Ştefăniţă Lupu şi Doamna Ecaterina, îmbrăcaţi în costumele de ceremonie. Domnitorul ţine în mână un pergament şi o biserică în miniatură, Ştefăniţă are în mîna dreaptă o fâşie de pergament cu o inscripţie în greacă, iar în stânga o pungă, semn al ctitorului, ca şi Doamna Ecaterina.

Din pictura interioară se remarcă în mod deosebit figura arhanghelului Gavriil, precum şi seria de sfinţi militari: Mercurie, Nichita, Gheorghe, Dimitrie şi Teodor, care indică realele calităţi portretistice ale pictorului.

De asemenea, este de remarcat prezenţa emblemei imperiale bizantine - vulturul bicefal încoronat, zugrăvită într-o nişă de sub fereastra altarului, simbol ce trebuie pus în legătură cu visurile de mărire ale lui Vasile Lupu, cel "cu fire împărătească, mai mult decât domnească".

Se remarcă, de asemenea, motivele populare originale cu care sunt împodobite chenarele şi arcurile pronaosului.

Pictura din biserică, în care predomină tonurile culorilor verde-pal, roşu-brun şi roşu de minium, este o operă de artă care se impune prin realismul scenelor şi calitatea desenului. Prezintă totuşi urme de retuşări de mai târziu.

Patrimoniu

O nota aparte face iconostasul vechi, din secolul al XVIII-lea, de o certa valoare artistica de patrimoniu. El provine de la Manastirea Cetatuia, atunci cand, la sfarsitul secolului al XIX-lea, aici s-au realizat ample lucrari de reparatii.

Turnul Clopotnitei

Turnul Clopotnitei este la 40 m sud-est fata de biserica aflata in mijlocul incintei.

La nivelul drumului de straje a fost realizata o capcana in care putea cadea dusmanul in cazul ca ar fi escaladat zidul.

Intrarea din vest avea un pod mobil care se ridica cu ajutorul unei scripete. Baia.

Alecu Russo scria despre ea: in dreapta portii, langa zidul Cetatuiei despre Prut, este o zidarie de forma rotunda a carui bolta este o adevarata minunatie de eleganta si maiestrie. Lumina o primeste pe deasupra ca domul Pantheonului.

Casa domneasca, construita in partea nordica la mica distanta de zidul incintei, a fost resedinta de vara a lui Duca Voda cu familia. Acum, aici este muzeul manastirii.

Staretia si sala gotica sunt luminate de unsprezece ferestre asezate spre nord.

In axul principal al salii gotice sunt placati doi stalpi octogonali de piatra cu capitelele patrate si decorate fiecare cu un brau de torsada.

Pe acesti stalpi si pe consolele de piatra cioplita aplicata in pereti, se reazima opt nervuri care formeaza sase bolti de caramida in ogiva.

In aceasta sala a functionat renumita tipografie de limba greaca.

Partea vestica a cladirii este ocupata de vechea staretie.

Noua staretie se afla in corpul chiliilor din nordul incintei, cladire ce a fost construita in anii 1911-1912.

Iata ce aflam din placa memoriala fixata in zidul salii gotice: Manastirea Cetatuia zidita de Gheorghe Duca in 1669, fosta resedinta de vara a voievozilor si mitropolitilor Moldovei, adapost de lucru al Mitropolitului Dosoftei si invatatului Dimitrie Cantemir.

Avand o tipografie ajunsese in timpul din urma in stare de parasire in deosebi palatul Domnesc, Sala Gotica si gospodaria erau in completa ruina. Asa fiind prin staruinta iPS Dr. Pimen Georgescu, Mitropolitul Moldovei, cladirile vechi au fost refacute de Comisiunea Monumentelor Istorice, inaugurandu-se cu deosebita solemnitate in octombrie 1911 de marele Rege Carol I venit la Iasi cu familia Regala pentru serbarea jubileului Universitatii, cu care prilej s-a pus temelia noilor chilii manastiresti.

La aceasta stralucita serbare la care au fost prezenti si delegatii Universitatilor straine sositi la Iasi pentru Jubileul Universitatii, a contribuit foarte mult aviatorul Aurel Vlaicu care a zburat pe aparatul inventat de el, plecand de la scoala normala « Vasile Lupu »peste Iasi si facand mai multe viraje in jurul dealului cu manastirea Cetatuia in admiratia invitatilor straini si a multimii poporului. A fost primul zbor de aviatie la Iasi.

Zidul de incinta construit din piatra, este inalt de 7 m si de 1,4 m grosime, prevazut cu metereze geminate* pentru armele de foc si arcuri, iar cele mai largi pentru tunuri.

La colturi sunt turnuri de aparare. Zidul inconjoara incinta. Incinta este foarte bine intretinuta.

Aleile betonate sunt strajuite de gard viu de Buxus, iar prin peluzele cu iarba deasa sunt trandafiri si arbori de tuia. Rolul cultural al manastirii.

Cu sprijinul material al Domnitorului Gheorghe Duca, manastirea a avut un rol important in raspandirea culturii crestine ortodoxe. Pentru comunitatile care se serveau de limba greaca, rolul cultural al manastirii Cetatuia a crescut dupa infiintarea tipografiei grecesti in 1682.

Tipografia a fost incredintata unor calugari romani in frunte cu Ieromonahul Mitrofan, ajuns episcop de Husi.

La Cetatuia au desfasurat o bogata activitate carturareasca Ioan Comen, Ieremia Cacavela, Cezarie Daponte, Mitropolitul Dosoftei si Dimitrie Cantemir.

In aceasta manastire au functionat scoli, iar biserica si incaperile manastirii au servit ca spital pentru raniti din marele razboi, in care armata noastra sub conducerea regelui Ferdinand I cel viteaz, a luptat cu mari jertfe pentru dezrobirea fratilor si intregirea neamului

Clopotniţa este construită la 20 m nord de biserică. Este o clădire din zid, cu gang de intrare (este a doua intrare în incintă) în formă pătrată şi acoperişul în formă de mitră arhierească. Este acoperită cu tablă.

În dreapta clopotniţei se află clădirea pentru chilii, care formează un dreptunghi cu o clădire construită după 1990 la vest de pridvor.

În stânga clopotniţei este o altă clădire din zid, cu parter şi etaj, acoperită cu tablă de aluminiu, construită în anii 1995-1997. Aici se află chiliile, trapeza şi bucătăria.

Mănăstirea Hadâmbu

http://www.manastireahadambu.ro/

Confesiune: ortodoxă

Hram: Naşterea Maicii Domnului

Ctitor: postelnicul Iani Hadâmbu

Tip: călugări

 Datare: 1659

Ţara: România

Localizare: la 3 km sud-vest de comuna Mironeasa si la 10 km sud-est de satul Slobozia, la 27 km vest de orasul Iasi, la 3 km vest de satul Hadambu, judeţul Iaşi 

Acces: Autobuzele orasenesti de transport local circula pana in satul Mogosesti. Din Mogosesti la Hadambu, distanta de 12 km, este drum pietruit. Credinciosii pot folosi un autobuz particular care face transporturi Iasi-Hadambu si retur.

Daca se circula pana la Mogosesti cu autobuzele de transport local din Iasi, se poate ajunge pe jos pe un drum mai scurt, prin padure, distanta de 7 km pana la Hadambu si apoi 3 km pe drum pietruit pana la manastire.

Varianta Mogosesti-padure-Hadambu este recomandabila datorita costului mai scazut si pentru ca autobuzele de transport local circula de mai multe ori pe zi.

Mănăstirea Hadâmbu este o mănăstire ortodoxă din România, situată în satul Schitu Hadâmbului din comuna Mironeasa (judeţul Iaşi).

Mănăstirea se află la o distanţă de 30 de kilometri faţă de municipiul Iaşi , in satul Mogosesti, şi a fost ctitorită de boierul grec Iani Hadâmbu în anul 1659.

Asezamantul manastiresc este construit pe Dealul Mare al Iasilor, acoperit cu paduri la nord, vest si sud. Spre est are o deschidere fara padure. In jurul manastirii sunt poieni cu fanete, pasuni sau teren arabil, padurile incepand dupa 150-200 m. Un foarte frumos tablou pitoresc ni se infatiseaza in partea de sud-vest, unde peste poiana si padure se vede satul Mironeasa, inconjurat si el de paduri.

Ansamblul Mănăstirii Hadâmbu a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-II-a-A-04242 şi fiind alcătuit din următoarele 3 obiective:

• Biserica "Naşterea Maicii Domnului" - datând din perioada 1659, având codul      IS-II-m-A-04242.01
• Turnul de intrare - datând      din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04242.02
• Zidul de incintă -      datând din secolul al XVII-lea, având codul IS-II-m-A-04242.03

Pe timpul verii, Sfânta Liturghie se oficiază în altarul de vară închinat Sfântului Ioan Botezătorul, aflat lângă Biserica 'Naşterea Maicii Domnului'.

Pe lângă paraclisul de vară, Mănăstirea Hadâmbu mai are alte trei sfinte altare. În fiecare dintre acestea se oficiază Sfânta Liturghie câte 40 de zile.

Pe timpul iernii se slujeşte în Paraclisul 'Sf. Nicolae' aflat la demisolul Bisericii 'Acoperământul Maicii Domnului'. 'Vara oficiem câte 40 de Sfinte Liturghii în fiecare din cele trei sfinte altare. Tot în această perioadă, sâmbătă seara se oficiază slujba Privegherii şi Taina Sfântului Maslu în altarul de vară, iar duminica are loc Sfânta Liturghie tot afară', a spus protos. Nicodim Gheorghiţă, stareţul Mănăstirii Hadâmbu.

In fata manastirii e o parcare mare, impropriu spus parcare de altfel, mai mult un camp pe care se poate parca in voia cea buna. Curtea manastirii e plina de trandafiri vara, flori si arbusti pretutindeni, banci curate pe care te poti recreea, o fantana cu apa rece ca gheata si un coltisor amenajat cu o mica fantana arteziana si scaune de piatra.

Langa manastire se afla un iaz cu salcii si o mini-ferma cu cateva pasari si un ponei, care e un fel de mascota acolo, spre bucuria copiilor.

Daca doriti sa va cumparati o icoana, o carte sau doar o cruciulita sfintita, exista si un magazin de suveniruri in incinta manastirii, cu preturi mai mult decat rezonabile.

Tot in incinta manastirii se afla un muzeu cu diferite carti vechi bisericesti.

Scurt istoric

Din unele documente domneşti aflăm că, în anul 1659, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit boierului grec Iani Hadâmbu, fost chelar, un loc "în pădurea Iaşilor, la Dealul Mare", pentru a construi o biserică cu hramul "Naşterii Preacinstitei şi Născătoarei de Dumnezeu".

Un apropiat al domniei, boierul avea câteva moşii în judeţele Iaşi şi Vaslui, numai în Iaşi având 22 dughene, locuri de case, pivniţe de piatră pe Uliţa Mare, case în Târgul vechi de jos. Boierul Iani Hadâmbu a primit această proprietate cu scopul de a reînnoi o veche bisericuţă de lemn din secolul al XV-lea, având hramul "Sfântul Ierarh Nicolae".

Pisania care este scrisă în slavona veche, dăltuită în piatră şi situată deasupra uşii de la intrarea în biserică, glăsuieşte următoarele:

 Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a reînnoit şi făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbu în pădurea Iaşilor din Dealul Mare unde este hramul Precistei şi Născătoarei de Dumnezeu în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7169 (1659), septembrie 8.

A rămas până acum neelucidată afirmaţia din pisania lăcaşului, potrivit căreia „dumnealui lani Hadâmbu a înnoit şi a făcut această biserică în anul 1659", ceea ce înseamnă că, dacă atunci a înnoit-o numai, pe locul respectiv se afla deja o biserică mai veche, construită probabil din lemn şi pe care noul ctitor a refăcut-o, construind-o din piatră.

Ipoteza este cu atât mai plauzibilă, cu cât o veche tradiţie românească spune - şi numeroase documente o confirmă - că, de regulă, o nouă biserică se construieşte pe locul uneia mai vechi sau undeva prin apropiere. In sprijinul acestei ipoteze vine şi faptul că, într-un document din 1658, deci anterior celui din 1659, este menţionată o mănăstire din Dealul Mare, cu hramul în ziua Sfântului Nicolae, adică la 6 decembrie.

Documentul se referă la o danie pe care această mănăstire o primeşte în ziua de 4 august 1658. Se ridică în acest caz problema dacă biserica Mănăstirii din Dealul Mare, cu hramul Sfântului Nicolae, pomenită în documentul din 4 august 1658, este totuna cu biserica pe care a înnoit-o „dumnealui lani Hadâmbu" în 1659, potrivit pisaniei existente şi acum în mănăstire, sau este cu totul alta.

Mănăstirea care s-a numit "Hadâmbu", după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica şi zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortăreţe, datorită acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii şi tătarii, prădând mănăstirile.

De-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului şi vicisitudinilor istoriei.

 În jurul anului 1810, schitul Hadâmbu era închinat Mănăstirii Galata, iar apoi pentru 3 ani Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Aici au vieţuit mai multe generaţii de călugări greci până în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), când a fost dată legea secularizării averilor mănăstireşti (1863). În urma acestei legi, monahii greci au fost obligaţi să părăsească mănăstirea.

Complexul monahal a rămas în părăsire, fiind găsit într-o stare de degradare prîn anii '30 ai secolului al XX-lea de către marele istoric Nicolae Iorga. Acesta aflase aici un zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperişul de şindrilă spartă, loc tocmai bun pentru şcoală.

 „Un minunat zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var înconjură biserica Hadâmbului, de la care se vede, între copaci, coperişul de şindrilă spartă, din care nu se desface nici un turn. Acest zid de încunjur se ţine foarte bine încă şi abia s-au risipit unii din păreţii celor patru băşti din colţuri, dintre care una cuprinde şi clopotul nou, fără însemnare, şi scândura de stejar a toacei, care de ani de zile nu-şi mai au rostul, căci ruina a gonit pe preot. (...) Biserica nu e numai descoperită în parte, dar zidul ei însuşi crapă; o rană neagră despică faţada, iar pisania slavonă de la 1659 a Hadâmbului abia se mai ţine între cărămizile desprinse una de alta. A fost aici pe vremuri o biserică de lemn, în acest codru care se zice „al laşilor", fiindcă mergea până în preajma oraşului, pe acest Deal Mare, asemenea cu care, zicea clisiarhul, altul nu se mai află. Din acei ani vechi vine mormântul de piatră proastă, ştearsă şi unsă de pătrunderea seculară a umezelei, care, în slove greceşti din veacurile al XV-lea ori al XVI-lea, pomeneşte pe un necunoscut fiu de boier sau de negustor. într-un târziu, veni puternicul şi bogatul Vornic lani Hadâmbul, un grec eunuc, de beteşugul căruia vorbeşte hazliu, în cuvinte tari pe care el însuşi e pus să le zică, letopiseţul timpului. El a „înnoit" însă din temelii, cu aceeaşi cărămidă nouă din care sunt ridicate şi zidurile4, vechiul schit de lemn părăsit în codru. Puţini călugări se oploşiră aici, în pacea răcoroasă a copacilor prin care numai pasul lor şi al celor câţiva săteni deschidea potecă. Şi, zi şi noapte, la ceasurile hotărâte, din başca porţii, care ţinea loc de turn, suna vechiul clopot, pierdut astăzi, dând o smerită viaţă de poezie pădurii laşilor pe Dealul cel Mare".
El scria ca şi cum ar gândi în sinea lui:

  „Ce bun loc de şcoală ar fi acesta; la câte n-ar putea sluji încă marea curte plină de flori între tarile ziduri negre! Dar vremea nouă nu numai că nu înţelege pe cea veche: ea nu vrea să primească nici binefacerile pe care aceea (adică vremea veche, n.n. CI. P.) le întinde cu mâinile amândouă (vremii noi, n.n. CI. P.)...".

Abia în anul 1937 Mănăstirea Hadâmbu redevine vatră de spiritualitate monahală, aici stabilindu-se primii călugări români, păstoriţi de ieromonahul Iov Mazilu (1891-1974).

Aceştia au reparat acoperişul bisericii, au reparat bolta bisericii şi au consolidat o parte a zidurilor bisericii cu cărămidă, ceea ce se vede şi în zilele noastre.

Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în urma Decretului nr. 410/1959 mănăstirea a fost desfiinţată.

Când a vizitat aceste locuri în anul 1976 în vederea înscrierii schitului în monumentalul „Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească”, reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ a găsit aici un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porţii servind şi de clopotniţă, plus construcţii anexe aflate în ruină.

Arhitectura

Mănăstirea Hadâmbu este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea.

 Zidul de incintă are un plan dreptunghiular, fiind prevăzut la colţuri cu turnuri circulare, specifice construcţiilor cu funcţii de apărare (cetăţi) din acea vreme.

Turnul de la intrare avea atât rol de turn de intrare, cât şi de clopotniţă.

Biserica mănăstirii, purtând hramul "Naşterea Maicii Domnului", este de proporţii reduse şi prezintă un plan mixt, ea caracterizându-se prin diferite amenajări defensive. Ea este consolidată din piatră brută şi are pereţii cu chenare gotice.

Noua biserică se remarcă prin dimensiunile sale mari, fiind plasată în vârful Dealului Mare de unde domină priveliştea şi se asamblează perfect cu peisajul din jur. Demisolul bisericii a fost amenajat ca paraclis, fiind pus sub protecţia Sfântului Ierarh Nicolae, praznic celebrat în ziua de 6 decembrie a fiecărui an.

Un alt element component al ansamblul monahal de la Mănăstirea Hadâmbu este clădirea arhondaricului, proiectată de arhitectul Bogdan Negoiţă, care se distinge prin proporţiile sale monumentale şi prin aspectul său palatinal.

Acoperişul a fost realizat de către meşteri din satul Oglinzi - Neamţ, iar învelitorile clădirilor, din tablă de cupru, au fost executate de meşterul Ion Lică şi de ucenicii săi din Târgu Neamţ.

Fiind de proporţii foarte mari, arhondaricul dispune de un număr mare de locuri de cazare, având posibilitatea să adăpostească un număr de 500 pelerini.

Printre realizările care au avut loc la Mănăstirea Hadâmbu după redeschiderea sa menţionăm monumentalul edificiu al arhondaricului, stăreţia veche, agheasmatarul, trei fântâni şi împodobirea cu pictură şi mobilier a bisericilor, toate fiind realizate cu cheltuiala exclusivă a credincioşilor (donaţii şi sponsorizări), printre care şi a unor distinse personalităţi şi oameni de afaceri din judeţele Iaşi şi Suceava, printre care şi deputatul social-democrat Valer Dorneanu.

Cele trei clopote au fost lucrate la Cernăuţi, fiind donate de câţiva credincioşi din orăşelul Crasna, o localitate situată nu departe de Vicovul de Sus - Suceava.

Mănăstirea şi-a mărit de cel puţin trei ori suprafaţa pe care o deţinea cumpărând terenurile localnicilor din apropiere, în prezent având în jur de 5 hectare de pământ. Vizavi de curtea Mănăstirii, pe Dealul Mare, e construit un azil de bătrâni.

Obiecte de cult

Printre obiectele de cult renumite ale mănăstirii se distinge în mod deosebit prin densitatea sa picturală şi prin atmosfera gravă pe care o degajă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată ca fiind făcătoare de minuni.

Această icoană a fost pictată în anul 1938 de către preotul romaşcan Octavian Zmău şi donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit.

În anul 1960, schitul a fost închis, iar icoana nu a mai văzut lumina zilei timp de 32 de ani. După redeschiderea mănăstiri în anul 1992, icoana a fost găsită în fosta catapeteasmă a bisericii.

Ulterior, această icoană a fost ferecată în argint de către meşterul Ion Contfas din oraşul Târgu Neamţ. Coroanele Mântuitorului şi Maicii Domnului sunt din aur, decorate cu pietre preţioase, rubine, safire şi smaralde, ele fiind donate de familia Constantin, Roxana şi Elena Amariei din Piatra Neamţ

Din această icoană a izvorât în diferite ocazii mir:

· În duminica Bobotezei anului 1992, pentru prima dată ochiul drept al Maicii Domnului a lăcrimat,

· apoi în anul 1993, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, din umărul drept au curs trei picături de mir.

· În data de 22 februarie 1995 a curs mir din mitră, mir care a stat la vedere aproape două săptămâni. După cum spun cei care frecventează regulat mănăstirea, de atunci curge mir aproape săptămânal.

· În ziua de duminică, 20 august 1995, a curs mir continuu, timp de circa 7 minute.

· În vara şi toamna anului 1998, a curs mir atât din chipul lui Iisus, cât şi din veşmintele Maicii Domnului.

Pentru a o proteja de deteriorare, icoana a fost îmbrăcată în foiţă de aur şi s-a amplasat un paravan protector din sticlă.

· In zilele de 3,6 si 8 septembrie 2003 .

· In ziua de 6 septembrie 2005, cu doua zile inaintea Praznicului Nasterii Maicii Domnului

De asemenea, şi din Icoana Sfântului Ioan Botezătorul izvorâşte mir. Această icoană a fost donată bisericii de către soţii Gabriela şi Sabin Drânceanu, odată cu instalarea unei noi catapetesme.

Icoana a vărsat pentru prima dată mir de Bobotează, după slujba Sfintei Liturghii, în data de 6 ianuarie 1999, la ora 12. Apoi, acest lucru s-a repetat trei zile mai târziu, la data de 9 ianuarie.

 Renaşterea complexului monahal

Aflată pentru a doua oară în părăsire pentru o perioadă de 30 ani de această dată, Mănăstirea Hadâmbu a fost redeschisă în anul 1990, când, din încredinţarea IPS Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a fost numit ca stareţ al Mănăstirii protosinghelul Nicodim Gheorghiţă. De atunci, s-a construit un corp de chilii şi s-au făcut multe îmbunătăţiri gospodăreşti.

A fost construită o nouă biserică de mari dimensiuni cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care a fost realizată în stilul tradiţional ştefanian. Ea a fost pardosită cu marmură de Ruşchiţa, prelucrată în atelierele de la Holboca - Iaşi.

Biserica a fost pictată în tehnica „al fresco” de către maestrul Vasile Buzuloiu din Bucureşti, pictarea fiind continuată de ucenicul său, Vasile Gheorghiţă.

Edificiul este inalt, zvelt, lansat cu suplete in spatiu, dar temeinic asezat pe sol. Plasata in varful Dealului Mare, biserica domina privelistea si se asambleaza perfect cu peisajul din jur. Demisolul bisericii serveste ca paraclis, fiind pus sub protectia Sfantului Ierarh Nicolae, praznic celebrat in ziua de 6 decembrie a fiecarui an.

În ziua de 22 ianuarie 2003, la ora 19,30, a izbucnit un năprasnic incendiu la Mănăstirea Hadâmbu, în care au ars 28 chilii. În acest incendiu a murit tânărul Nicuşor Leuca, de 17 ani, originar din Vicovu de Sus (judeţul Suceava), care de copil frecventa mănăstirea, aşa după cum a comunicat un bun cunoscător al locurilor, scriitorul Claudiu Paradais, unde, de câte ori venea îşi îndeplinea, cu mare conştiinciozitate, ascultarea de paracliser, năzuind să devină el însuşi monah aici. Toată casa s-a transformat în scrum, inclusiv cărţile şi obiectele bisericeşti adăpostite într-o magazie, cu excepţia Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni.

Din cauza drumului greu accesibil, a poleiului de pe drumul forestier şi a înclinaţiei pantei, cele trei autospeciale cu apă au ajuns cu greutate după două ore de la izbucnirea incendiului. Din primele cercetări efectuate a reieşit că incendiul a pornit de la supraîncălzirea unui coş de evacuare, care nu a fost protejat termic. Această tulburătoare experienţă umană este exprimată îndeobşte în Jertfa Zidirii, valabilă la români şi în Balada Meşterului Manole, dar şi în legenda întemeierii Mănăstirii Putna.

Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ a Mănăstirii Hadâmbu a fost târnosită pe 8 septembrie 1659, fiind ctitorită de Iane Hadâmbul, care a dat şi numele acestei aşezări monahale. Sfântul lăcaş a fost ridicat pe locul unui schit mai vechi, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“, fiind pus sub ascultarea Mănăstirii „Sfântul Sava“ din Iaşi, iar apoi pe seama Mănăstirii Galata.

Mănăstirea Hadâmbu a fost prădată în anul 1661 şi în 1671, ajungând astfel un mic schit.

După ce a fost pusă sub administrarea unei epitropii, a fost reparată în anul 1780, revigorând, parcă, odată cu aceasta, şi satul Hadâmbu. Sincopa intervenită în secolul al XIX-lea în viaţa monahală de la Mănăstirea Hadâmbu a adus din nou lăcaşul, după vreo şapte decenii de părăsire, în stare de ruină. Dezastrul a fost înlăturat în anul 1937 de mica obşte monahală, sub conducerea ieromonahului Iov Mazilu. În urma decretului din anul 1959, Schitul Hadâmbu a fost desfiinţat. Refacerea vetrei monahale a început după 1990, prin sârguinţa protos. Nicodim Gheorghiţă, care a restaurat şi consolidat complexul de aici, sub îndrumarea PS Calinic Botoşăneanul.

Monumentala biserică cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” a fost sfinţită la data de 8 septembrie 2008 de către IPS Teofan Savu, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului şi PS Corneliu Bârlădeanul, înconjuraţi de un sobor de 45 de preoţi şi diaconi.

La acest eveniment au luat parte peste 10.000 credincioşi din întreaga ţară.

În prezent, la Mănăstirea Hadâmbu vieţuieşte o obşte de 10 călugări, care împleteşte rugăciunea cu activităţile gospodăreşti. Pelerinajele la mănăstirea de hram (8 septembrie) atrag aici mii de credincioşi.

In randul marilor realizari din ultimul deceniu al veacului trecut se cuvine sa mentionam:

· monumentalul edificiu al arhondaricului, expresie generoasa a spiritului de ospitalitate moldoveneasca,

· staretia veche,

· agheasmatarul,

· trei fantani

·  si impodobirea cu pictura si mobilier a bisericilor, toate fiind realizate in timpul

staretiei P.C. Protos. Nicodim Gheorghita, cu cheltuiala exclusiva a credinciosilor.

La data de 11 octombrie 2009, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la atestarea documentară a bisericii vechi, lăcaşul de cult cu hramul "Naşterea Maicii Domnului" a fost resfinţit de un sobor de preoţi în frunte cu IPS Mitropolit Teofan Savu al Moldovei şi Bucovinei, PS Episcop Vincenţiu Grifoni al Sloboziei şi Călăraşilor şi PS Episcop-Vicar Calinic Botoşăneanul al Arhiepiscopiei Iaşilor.

Sfânta Liturghie a fost săvârşită, pe un podium amenajat în curtea mănăstirii, de cei trei ierarhi, care au resfinţit biserica-monument istoric a Mănăstirii Hadâmbu înconjuraţi de un sobor de 50 de preoţi şi diaconi.

Răspunsurile la strană au fost date de membrii Corului „Byzantion“ din Iaşi, care vor concerta astăzi în Catedrala mitropolitană din Iaşi, în cadrul sărbătorilor Sfintei Cuvioase Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei.

Cuvântul de învăţătură a fost rostit de PS Vincenţiu, care a explicat semnificaţiile Evangheliei citite în Duminica a XXI-a după Rusalii. „Mesajul pe care ni-l transmite Sfânta Evanghelie de astăzi este ca noi să avem în suflet un pământ roditor, în care cuvântul lui Dumnezeu să rodească însutit. Sfinţii Apostoli, sfinţii martiri, sfinţii cuvioşi, sfinţii ierarhi ne-au învăţat pe noi cum să ne oferim sufletele şi trupurile ca un pământ roditor“, a menţionat Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor. În cuvântul rostit la sfârşitul Sfintei Liturghii, Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan a amintit despre vitregiile care s-au abătut, de-a lungul timpului, asupra Mănăstirii Hadâmbu, reliefând, în acelaşi timp, faptul că „rodul cel bogat“ al acestei vechi aşezări monahale a venit după 1990, când protos. Nicodim Gheorghiţă a venit să rezidească mănăstirea aflată în ruină. „În această zonă a Moldovei s-a ridicat un adevărat rai care hrăneşte cu spiritualitate pe toţi cei care se îndreaptă spre această mănăstire, spre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pentru a primi har, pace şi binecuvântare“, a spus IPS Teofan.

După cuvântul Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei a avut loc lansarea volumului „Mănăstirea Hadâmbu - 350 de ani de istorie şi spiritualitate“ şi a albumului color intitulat „Mănăstirea Hadâmbu - 350 de ani de existenţă“. Cele două apariţii ale Editurii „Doxologia“ a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei au fost prezentate de către pr. Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, care a vorbit mai întâi despre cartea „Mănăstirea Hadâmbu - 350 de ani de istorie şi spiritualitate“. „Misiunea editorilor acestui volum părea greu de dus la bun sfârşit, însă împlicarea PS Calinic Botoşăneanul, seriozitatea şi competenţa unor cercetători, dornici să aducă la lumină povestea celor 350 de existenţă a unei mănăstiri-simbol pentru judeţul Iaşi au făcut ca acest lucru să fie posibil.

Avem acum la îndemână un volum în care putem afla tot ce se poate spune la acest moment despre Mănăstirea Hadâmbu, de la date istorice şi elemente de arhitectură şi artă până la viaţa spirituală şi filantropia acestei obşti monahale“, a afirmat pr. Constantin Sturzu, care a făcut şi o scurtă prezentare a albumului color, „Mănăstirea Hadâmbu - 350 de ani de existenţă“.

A urmat cuvântul părintelui stareţ, care a remarcat faptul că Mănăstirea Hadâmbu a cunoscut în cele trei veacuri şi jumătate „taboruri şi golgote“. „În urcarea lor şi-a făcut simţită prezenţa Maica Domnului, ocrotitoarea şi mijlocitoarea noastră către Dumnezeu. În ultimele două decenii Maica Domnului a mişcat inimile ctitorilor, donatorilor, binefăcătorilor, fiilor noştri duhovniceşti, credincioşilor şi a întărit râvna, voinţa şi dorinţa părinţilor şi a fraţilor din mănăstirea noastră“, a conchis protos. Nicodim Gheorghiţă.

 Manastirea Hadambu Trecut si Prezent

În cunoscutul Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ consemna, în stilul lapidar, specific pentru asemenea publicaţii: „Schitul Hadâmbul, ctitorie a lui lani Hadâmbu, din 1659, este în fapt un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din sec. al XVII-lea.

Biserica, de mici dimensiuni, prezintă un plan mixt şi se caracterizează prin amenajările defensive, incintă de plan dreptunghiular cu turnuri circulare pe colţuri. Turnul porţii serveşte şi de clopotniţă. Construcţiile anexe sunt în ruină". Astfel se prezenta aşezământul monahal din Dealul Mare - Hadâmbu la data când a fost vizitat de reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ, în vederea înscrierii schitului în al său Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească.

Istoricul icoanei facatoare de minuni

Icoana facatoare de minuni ce o reprezinta pe Maica Domnului cu pruncul a fost pictata in anul 1938 de catre preotul Octavian Zmau. Icoana a fost donata Schitului din Dealul Mare, cum este cunoscuta Manastirea Hadambu, de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. Icoana a fost ferecata in argint de mesterul Ion Contfas din Targu Neamt. In anul 2003, izbucnind un incendiu, arde in intregime o casa monahala si moare un tanar sucevean, Nicusor Leuca. Obiectele bisericesti din casa ard, insa, prin miracol, doar icoana Maicii Domnului, in sute de exemplare litografiate, ramane neatinsa.

Pe langa aceasta icoana care in mod nu prea obisnuit o reprezinta pe maica Domnului tinand pruncul in partea dreapta (stanga privitorului), mai sunt alte 3 icoane considerate facatoare de minuni.

Lacrimarea
Icoana Maicii Domnului facatoare de minuni de la Manastirea Hadambu a plans pentru prima data in 1992, pe 6 ianuarie, de Praznicul Bobotezei, in timpul slujbei de sfintire a apei. Tot in acest an, dar pe 14 octombrie, in ziua hramului Cuvioasei Parascheva, a curs mir din umarul stang al Maicii Domnului. Doi ani mai tarziu, in perioada Postului Mare, din coroana Mantuitorului a curs mir. Tot in 1995, pe 15 august, de praznuirea Adormirii Maicii Domnului, icoana facatoare de minuni lacrimeaza din nou. In anul 2003, in luna septembrie, iarasi se petrece neobisnuitul. In zilele de 3, 6 si 8 septembrie, icoana facatoare de minuni lacrimeaza. Cu trei ani in urma, pe 6 septembrie, icoana Maicii Domnului lacrimeaza din nou. Era cu doua zile inainte de hramul manastirii, Praznicul Nasterii Maicii Domnului. Mii de pelerini au vazut si s-au inchinat.
Tradiţia agapelor frăţeşti

La Mănăstirea Hadâmbu se obişnuieşte ca la sfârşitul slujbelor din duminici şi sărbători toţi pelerinii să participe la o agapă frăţească. Acestea se organizează din agoniseala mănăstirii, la care participă pelerinii.

Numaratoarea suspinelor

Comunitatea monahala de la Schitul Hadambului numara abia douazeci de calugari tineri, care s-au despartit de viata si au parasit zarva acestei lumi, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Inaintea lor s-au nevoit aici, in saracie, castitate si ascultare, mai multe generatii de monahi ale caror oseminte odihnesc sub iarba adanca a locului, ceea ce il face pe staretul Nicodim Gheorghita sa exclame, cu o fericita intristare: "De la intrare pana in pragul bisericii, calcam numai pe sfinti!".

Tanarul pastor de la Schitul din Dealul Mare - cum mai numesc localnicii asezamantul - a venit pe aceste meleaguri in luna martie a anului 1990, la indemnul Inalt Prea Sfintiei Sale Pimen Suceveanul, pentru a incepe o noua viata de obste. Chiar in ziua de Bunavestire, preotul-calugar a slujit prima Sfanta Liturghie, dupa ce lacasul fusese parasit, timp de trei decenii, in era prigoanei comuniste. In varsta de numai 35 de ani, s-a ostenit la inceput de unul singur, ca intr-un adevarat surghiun, intr-o chilioara stramta din vechiul zid al manastirii.

Ctitorie de la 1659 a boierului venetic Iani Hadambul, asezarea a fost abandonata de calugarii greci dupa secularizarea averilor manastiresti, ramanand pustie vreme de aproape un veac. Abia in 1937, prin vointa staretului Iov Mazilu si cu binecuvantarea patriarhului Miron Cristea, sfantul lacas a fost repopulat cu monahi si renovat, cunoscand o scurta perioada de inflorire, pana in 1960, cand fratii au fost alungati de autoritatile comuniste si s-au risipit prin satele sarace din imprejurimi, unde lucrau cu ziua.

Tristetea Fecioarei Maria

In 1937, preotul Octavian Zmau din Roman a pictat doua icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care le-a inchinat, ca danie, Manastirii Schitul Hadambului.

In perioada celor treizeci de ani de parasire a lacasului, odoarele au fost inchise intr-o lada, in altar, asteptand tacute schimbarea vremurilor. Abia in 1990, au fost asezate in biserica, dupa noua sfintire a acesteia, iar cativa ani mai tarziu li s-a facut ferecatura de aur si de argint. In duminica de Boboteaza a anului 1992, s-a starnit mare tulburare duhovniceasca in manastire, cand fratii au observat ca ochiul drept al Maicii Domnului plange cu lacrimi de mir, sfintele picaturi prelingandu-se pe uleiul icoanei.

Minunea s-a repetat anul urmator, in ajunul Sfintei Parascheva, cand icoana a inceput, din nou, sa verse mir si a ramas umezita vreme de aproape doua saptamani. De atunci, odorul lacrimeaza in fiecare saptamana, iar Sfantul Mir, adunat cu migala si evlavie de monahi, a dovedit miraculoase calitati vindecatoare.

In ultimii ani, icoana insasi a savarsit, la randul ei, vindecari de-a dreptul supranaturale, astfel incat faima dumnezeiasca a schitului s-a raspandit cu repeziciune in intreaga regiune. Incepand de prin 1995, siruri lungi de credinciosi, veniti de la Iasi sau din alte orase, urca Dealul Mare cu ravna pe care le-o da speranta salvarii.

O mireasma de pe alta lume

A doua icoana, asezata si ea in fata altarului, care alcatuieste astazi o sfanta pereche cu cea dintai, a varsat mir in anul 1997, chiar in Postul Pastelui.

De catva timp, ea se afla in chilia fratelui Vechentie, caci fusese scoasa din vechea catapeteasma a bisericii, inainte de renovare.

Intr-o pasnica zi de primavara, cand calugarul se intorcea in camaruta sa pentru rugaciunile dupa-amiezii, cuviosul a ramas inmarmurit in pragul usii caci icoana atarnata pe zid raspandea o lumina suprafireasca. Apropiindu-se, cutremurat de evlavie, monahul a descoperit ca Sfanta Icoana izvora mir din trei locuri!

De atunci incoace, icoana a mai varsat Sfantul Mir de cateva ori din vesmintele Maicii Domnului, starnind aceeasi mistica stupoare printre monahi si pelerini.

In chilia fratelui Vechentie a ramas acelasi parfum de Rai care pluteste si in sfanta biserica, ceea ce il face pe calugar sa exclame, fara incetare: "Asta este o mireasma venita de pe alta lume! Nicaieri pe pamant nu exista asa ceva... Doar tristetea si milostivirea Prea Sfintei Maicute a Domnului pot raspandi asemenea parfum, care pluteste in pasunile Raiului!".

Si pentru ca adanca lor credinta trebuie intarita inca o data, milostiva intristare a Fecioarei Maria a facut si cea de a treia icoana sa planga cu lacrimi de mir! Minunea s-a repetat de patru ori, de la sfarsitul verii trecute pana toamna, starnind o adevarata frenezie cucernica printre pelerini! De atunci, schitul a inceput sa fie vizitat chiar si de inalte fete bisericesti.

Un Athos moldovenesc

Apoteoza acestei suite de miracole a debutat cand cea de-a patra icoana, infatisandu-l pe Sfantul Ioan Botezatorul, s-a umezit cu mirul frumos mirositor!

Minunea dumnezeiasca s-a repetat dupa numai trei zile, dupa care celelalte icoane au continuat sa lacrimeze, din timp in timp, pana in postul Sfintei Maria.

Ultima oara, cel dintai odor a plans in prezenta unui mare numar de credinciosi.

"Nimeni nu poate dezlega misterul acestei avalanse de minuni petrecute in sfanta noastra manastire!", glasuieste parintele-ghid, cel ce-si spune singur "monahul pacatos

Minunile de la Manastirea Hadambu

Pelerinaj
La Manastirea Hadambu, din comuna Mironeasa, s-a creat de ani buni un veritabil pelerinaj la icoana facatoare de minuni ce o reprezinta pe Maica Domnului cu pruncul Iisus tinut in brate. "Despre minunile care s-au intamplat aici ar fi mai potrivit sa vedeti ce spun oamenii. Misiunea noastra, a calugarilor este sa ne rugam pentru fiecare om. Dumnezeu vindeca, tamaduieste. Depinde foarte mult de credinta omului. Daca te duci in orice manastire, la orice icoana si ai credinta, vei fi vindecat", a spus parintele Iorest de la Manastirea Hadambu. Dar si alte manastiri din tinutul Iasilor sunt repere pentru credinciosi, manastirile Dobrovat, Cetatuia, Lacuri, Golia, Bucium, Barnova ori Schitul Luparie din Cotnari sau Schitul Baiceni din Cucuteni.

Oameni paralizati, bolnavi de cancer, sfasiati de greutatile vietii sau care si-au pierdut sensul pe acest pamant au cautat o ultima alinare la icoanele facatoare de minuni. Ajutati de cei dragi, au venit de la sute de kilometri sa se roage la icoana Maicii Domnului de la Hadambu.

Pelerinajul la manastiri constituie un fenomen care daca s-ar putea monitoriza, in afara celor de la hramurile manastirilor, ar arata ca este o lume profund marcata de credinta ce cauta nadejdea la Dumnezeu.

Vindecati de cancer
In luna ianuarie a anului trecut, o ieseanca a fost vindecata miraculos de cancer.

Povestea femeii, asa cum a lasat-o scrisa pe unul din caietele de la Hadambu, impresioneaza. "Acum zece luni am fost diagnosticata cu o boala necrutatoare: cancer. Spaima care a cuprins toata familia mea a fost crancena. Cu un baietel de cinci luni acasa, singura putere de a trece de aceasta incercare a fost de aici (Sfanta Manastire Hadambu), de la acest Sfant Lacas unde, in fata icoanei facatoare de minuni, am primit puterea de a trece peste toata suferinta. Nu am cuvinte de a multumi in fiecare zi Maicii Domnului si bunului Dumnezeu pentru ca sunt in viata si am trecut cu bine de groaznica operatie. Multumim parintelui staret Nicodim care mi-a fost alaturi mie si familiei mele si care nu a ezitat nici un moment sa ne sprijine si sa ne ajute cu Sfintele Rugaciuni. Oriunde m-as duce, gandul meu si toata speranta mea este aici, caci acesta este locul care m-a vindecat", a scris, pe cartea ce se afla la Manastirea Hadambu, Nicoleta D.

O alta femeie, tot diagnosticata cu cancer, si-a gasit vindecarea la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Hadambu. "Pot spune ca am fost bolnava de cancer, iar doctorii nu-mi dadeau sanse prea mari de trait, nici de mers. Dar m-am rugat la Dumnezeu si la Maica Domnului care au facut minuni cu mine. Doctorul a spus ca ma pot vindeca prin tamaduirea sufletului si atunci mi-am amintit de Manastirea Hadambu, de icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Am venit la manastire si m-am rugat. Dupa aproape o luna de zile am inceput sa merg. S-a intamplat o minune Dumnezeiasca", a lasat scris Luminita O. in anul

2005.

O altă credicioasă scrie tremurat pe același caiet voluminos:
„Mă numesc Stanache Viorica și povestesc următoarea minune săvârșită de Sfânta Icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni: În anul 1991 am avut un băiat bolnav și operat de stomac. După operație, doctorii ni l-au dat acasă, spunându-ne că nu mai avem ce face cu el. Să-l lăsăm să se stingă în pace. Am venit aici la Hadâmbu și m-am rugat cu lacrimi fierbinți și Maica Domnului mi l-a vindecat. Acesta trăiește, e sănătos, și mai are încă un copil. Mulțumesc Maicii Domnului pentru ajutorul dat.
„Mă numesc Tărâță Dorina Georgiana și împreună cu soțul meu în urmă cu un an am venit la mănăstire aduși de un prieten. Aici ne-am rugat Măicuței Domnului să ne dăruiască un copil. Noi aveam jumătate de an de când am încercat să avem un copil și nu reușisem. Medicii ne-au făcut tot felul de analize și ne-au spus că suntem sănătoși și totuși nu rămâneam însărcinată. Ne-am dorit atât de mult un prunc încât am venit aici și ne-am rugat. Tot aici am adus și lumânările de cununie de la nunta noastră și am pus pomelnic cu dorința de a avea un copil. Ne-am rugat la icoană amândoi cu lacrimi, și culmea, când am aflat că sunt însărcinată, era data când venisem la mănăstire. Așa, cu mila Maicii Domnului s-a născut minunea noastră, Daria Elena și suntem cei mai fericiți oameni de pe pământ (10 05 2009).

Mă numesc Filote Mitică și sunt din Pașcani. În anul 2002 am fost diagnosticat cu tumoră (cancer) abdominală după care am făcut citostatice și radioterapie. Am auzit de Mănăstirea Hadâmbu și imediat am venit să mă rog la icoana Maicii Domnului. Prima dată am fost în Duminica a IV a după Paști, a slăbănogului. În al doilea an, stând la slujbă, mi-am dat seama că am venit în aceeași duminică a anului. De atunci vin în fiecare an, în aceeași Duminică, m-am făcut bine și mulțumesc Maicii mele pentru ajutor.

27.06.2009. Mă numesc Iancu Dana din Pașcani. Am fost operată de fibrom uterin în anul 2006. După trei ani în 2009 am fost din nou diagnosticată cu fibromatoză. Un prieten de familie ne-a povestit de cazul lor care a găsit vindecare prinminunile Maicii Domnului de la Hadâmbu. Am venit și eu înainte de operație în Duminica slăbănogului. Când m-am dus la a doua operație, nu mi-au mai găsit aceeași boală, ci una mult mai ușoară. Numai Maica Domnului și Puterile cerești mi-au ajutat și am trecut cu bine și mi-am revenit după operație foarte foarte ușor. Doamne ajută la toată lumea și pe mine păcătoasa!“

În ziua de 12 07 2009 este scris: „Mă numesc Rotariu Zânica și sunt din Iași. Țin să mărturisesc în fața Măicuței Domnului că în 24 sept. 2008 am fost diagnosticată cu cancer de colon și metastaze la ficat. Tumora pe colon era de 55mm iar metastazele erau cuprinse între 5 și 63 mm. Acestea s-au micșorat vizibil , iar unele au dispărut și știu că Măicuța Domnului a făcut minuni în cazul meu. Domnul ne arată din când în când că El există și că ne iubește și nu mă îndoiesc de acest lucru“.

De asemenea, o studentă numită A. Greta, în anul I la Facultatea de Litere scrie în Cartea de onoare a Mănăstirii în 24 08 2006: “Sunt studentă la spaniolă-germană. Vreau să vă scriu că în urmă cu zece ani – 1996 – am chelit de 13 ori. Am făcut tratament la Vaslui, Iași și București și nu m-am vindecat. Vara purtam o șepcuță, iar iarna o căciuliță pentru ca nimeni să nu-și dea seama de boala pe care o sufeream. O treime din cap era fără pic de păr. Întreaga familie a trăit această suferință ani de zile, făcând drumuri de la Iași la București, fără nici un rezultat. Auzind de Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Mănăstirea Hadâmbu, am venit aici cu speranța că mă voi vindeca. Mama mea l-a rugat pe părintele stareț să se roage pentru mine, iar părintele m-a miruit de mai multe ori și a făcut o slujbă specială pentru mine, în care mi-a pomenit numele. Măicuța Domnului a făcut o minune mare și m-a vindecat. Îi mulțumesc din suflet că m-a ajutat. Părintele stareț m-a ajutat foarte mult. Cât de mult vaorează într-adevăr pentru omul de lângă noi care suferă, care plânge, care este îndurerat, să îi spui câteva cuvinte. Îți mulțimesc Sfântă Fecioară pentru tot ce ai făcut pentru mine, și vă mulțumesc și sfinției voastre, Părinte Stareț“.

O tara necunoscuta
Despre minunile sau lucrurile inexplicabile petrecute la Manastirea Hadambu s-ar putea scrie foarte multe, la acest lacas se pastreaza doua carnete mari, celelalte arzand la incendiul din 2003. "In august 2004, aparent spontan, am facut icter. Investigata la Craiova, am fost trimisa la Bucuresti unde s-a stabilit ca aveam o tumora care trebuia operata. Dupa operatie, ajunsa acasa, stateam toata ziua in pat, nu puteam manca. (...) Privind la televizor, am vazut un reportaj despre manastirea Hadambu. Cand sotul meu s-a intors acasa de la serviciu, i-am povestit si fara a sta pe ganduri a spus ca trebuie sa mergem, desi sunt 600 de kilometri de la Dragasani pana aici si nu se stia de voi rezista drumului. A doua zi dupa slujba mi-a revenit pofta de mancare si vitalitatea. Rugaciunile la cele patru icoane facatoare de minuni au avut un rezultat evident", a lasat scris Maria D., din Valcea, in urma cu trei ani. Este un fenomen greu de surprins. "Este bine ca vine lumea la manastiri sa se roage. Dumnezeu le deschide inimile, le usureaza viata. Credinta ii face pe oameni liberi", a marturisit parintele Iorest.

Minunile nevazute

Daca toate aceste miracole evocate pana acum s-au petrecut in prezenta unui numar foarte mare de martori atat din randul monahilor, cat si din randul credinciosilor laici ce au vizitat biserica de-a lungul ultimilor sapte ani (fapt care face sa soseasca astazi la manastirea Schitul Hadambului autobuze cu pelerini din toate colturile tarii), mai exista o suita de minuni, asa-zise "nevazute", traite de diferiti crestini, ce depun marturie in fata intregii lumi pentru miracolele savarsite de cele patru Icoane Facatoare de Minuni de la Schitul din Dealul Mare.

O credincioasa din comuna Mogosesti, aflata chiar la poalele Dealului Mare, a cumparat de la manastire, acum doi ani, o imagine a primei Icoane Facatoare de Minuni, care avea formatul unei carti postale, fiind acoperita cu membrana de plastic cu mentiunea "Sfintita". Femeia s-a intors acasa, dar - din neglijenta - a ratacit reproducerea icoanei intr-un vraf de hartii nefolositoare, pe care le-a aruncat in foc. Spre stupoarea ei, la numai cateva clipe dupa ce focul din soba a fost aprins, cele trei inele de fonta ale godinului au sarit si, sub privirile sale uluite, reproducerea sfintita a Icoanei Facatoare de Minuni a tasnit drept in mijlocul camerei, pe covor, fara nici o urma de arsura si fara macar sa fie infierbantata!!!

Un preot paroh din Brasov a cazut la pat bolnav, fiind suspect de leucemie. Inainte de a-si face toate analizele medicale, el a trimis-o pe sotia sa la Schitul Hadambului cu straiele sale preotesti, rugand-o sa le atinga de icoanele ce plansesera cu lacrimi de mir. Intoarsa acasa, preoteasa si-a gasit barbatul foarte abatut, caci primise intre timp confirmarea necrutatorului diagnostic. Amintindu-si de vorbele Mantuitorului: "Rugati-va ca si cand ati primit deja ceea ce cereti si vi se va da voua dupa credinta", Sfintia Sa ne-a povestit ca a imbracat straiele preotesti atinse de Icoanele Facatoare de Minuni, cu mare incredere in milostivirea Prea Sfintei Fecioare Maria. Dupa o saptamana, preotul brasovean era complet vindecat si sosea la Manastirea Schitul Hadambului, unde ingenunchea in fata Sfintelor Icoane, plangand cu lacrimi fierbinti de recunostinta.

O alta credincioasa din Suceava a venit la Schitul din Dealul Mare pentru ca suferea de o grava leziune a coloanei vertebrale, ce o condamna la o operatie chirurgicala extrem de periculoasa si fara sorti prea mari de izbanda. Femeia a ramas doua zile la manastire, rugandu-se neincetat la toate cele patru Icoane, cu gandul la cei doi copii pe care ii avea de crescut. Intr-o duminica, dupa Sfanta Liturghie, disperata mama a ramas in genunchi in fata uneia dintre icoane, chiar si dupa ce biserica se golise de lume. Privind in ochii Prea Sfintei Fecioare Maria, i s-a parut ca icoana clipeste, dupa care a simtit o atingere usoara pe spate, ca un curent de aer. S-a intors sa vada daca mai era cineva langa ea, dar a descoperit ca ramasese absolut singura in biserica. O data ajunsa acasa, femeia s-a internat la Spitalul Municipal din Suceava. Examenele medicale premergatoare operatiei i-au facut pe medicii chirurgi sa descopere uluiti ca leziunile coloanei vertebrale disparusera in chip de-a dreptul miraculos. Femeia ne-a povestit ca doctorii care au venit in rezerva spitalului sa-i comunice vestea incredibilei vindecari nu intelegeau de ce pacienta lor plange in hohote, inchinandu-se, in loc sa rada!

 Cităm din cuvintele ei: "Am ajuns la această mănăstire și m-am așezat în genunchi la prima icoană. Am plâns cu lacrimi amare, căci știam că nu am altă scăpare afară de Maica Domnului. Am stat la dezlegările de noapte și a doua zi, la Sfânta Liturghie, am venit din nou la icoana și mă rugam să facă ce o vrea cu mine, dar mai bine să mor decât să sufăr atâta durere. Deodată, am simțit ceva că ma apasă pe spate, am dat cu mâna crezând că este cineva, dar nu era nimeni. Era Maica Domnului. M-a ridicat din patul spitalului, m-a vindecat. De atunci, vin la 40 de zile de la Suceava sa-i mulțumesc Maicii Domnului", a lăsat mărturie Doinița G., din Suceava, pe una din cărțile scăpate de incendiu de la Mănăstirea Hadambu.

Un preot din Sibiu mi-a povestit că s-a rănit cu o sapă la piept, rana atingând și mamelonul. Doctorii i-au spus că nu e nici o problemă, dar apoi rana s-a cronicizat, iar o jumătate de an mai târziu a fost diagnosticat cu cancer. Uluit și înfricoșat, preotul nu a acceptat diagnosticul, ci a mers la Tg. Mureș și la București, peste tot primind aceeași sentință, ba mai mult spunându-i-se că boala s-a întins, având metastaze în organism. Se apropia de moarte. A plecat cu mașina la Hadâmbu, a mers toată noaptea, unde a căzut la picioarele Maicii Domnului, rugând-o să îi idea viață pentru a-și crește copiii. După o jumătate de ceas de plâns și de rugăciune, a simțit o adiere de vânt răcoritor pe fața lui, ca o mireasmă de mir ceresc, și a înțeles că Maica Domnului îl ascultase. S-a ridicat în picioare, a mulțumit Fecioarei îndurărilor și a plecat acasă. Aici a postit post negru, numai cu apă, timp de șapte zile, rugându-se mereu Maicii lui Hristos. După cele șapte zile, a mers, cu inima strânsă, la Spital pentru o nouă expertiză. Doctorul – care îl cunoștea – i-a zis: “Hai Dom Părinte, te văd om serios, ce te mai controlezi atâta? Ți-am spus. Ai cancer și metastaze. Pregătește-te de moarte. Ce mai, ești om în toată firea!“. După radiografie, doctorul plictisit, s-a uitat așa într-o doară la filme. A încremenit. Gura i s-a încleștat. Arăta speriat filmul, iar preotul nu pricepea nimic. Într-un târziu a exclamat: “Minune a lui Dumnezeu! În loc de formațiunile canceroase, nu mai sunt decât niște cicatrici. Așa ceva n-am văzut în treizeci de ani de meserie!!!“.

Mănăstirea Golia

Confesiune: ortodoxă

Hram:

· Înălţarea Domnului - 40 de zile după Paşti

·  Izvorul Tămăduirii (Vineri, în Săptămâna luminată)

· Sf. Treime (a doua zi de Rusalii)

Ctitor: logofătul Ioan Golia

Datare: secolul XVI - XVIII ( 1501-1600)

 Ţara: România

Localizare: Iaşi

Adresa: Targul Cucului,str. Cuza Vodă nr. 51

Website: http://www.golia.ro

Cod:  IS-II-a-A-03852

Program de vizitare: zilnic, intre orele 06.00-18.00

Acces: Mijloace de transport: tramvaiele 1 barat, 3, 4, 9 16 barat, troleibuzele 42, 43, 45, 46 si autobuzele 11, 19 barat, 27, 28, 33, avand statii in apropierea zidurilor de incinta ale manastirii.

Biserica se află în Târgul Cucu.

Mănăstirea reprezintă un important centru cultural,adăpostind Institutul Cultural Misionar Trinitas al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, precum şi o atracţie turistică pe harta Iaşiului.

Vasile Lupu voievod, "din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei" (1634-1653), "om cu hire inalta si imparateasca, mai mult decat domneasca... au zidit si laudate  manastiri", intre care Golia din Iasi "peste toate manastirile aice in tara mai iscusita"  (Miron Costin).      

Manastirea Golia apare ca o puternica fortareata medievala de aparare, cu ziduri si turnuri de incinta, cu porti mari din metal si lemn la intrarea sub turn si in biserica.

Ansamblu Manastirii Golia component:

· IS-II-m-A-03852.01 - Biserica Inaltarea Domnului Tip: biserica de zid

· IS-II-m-A-03852.02 – Staretia Tip: staretie

· IS-II-m-A-03852.03 - Casa Apelor  Tip: casa

· IS-II-m-A-03852.04 - Casa Ion Creanga  Tip: casa

· IS-II-m-A-03852.05 – Cismea  Tip: cismea

· IS-II-m-A-03852.06 - Turnuri de colt Tip: turn (turnuri de colt rotunde)

· IS-II-m-A-03852.07 - Turn clopotnita Tip: turn clopotnita

· IS-II-m-A-03852.08 - Zid de incinta Tip: zid de incinta

Arhitectura

Ridicata pe locul unui lacas de cult din secolul al XVI-a, biserica Manastirii Golia a fost construita intre anii 1650-1653 pe vremea domnitorului Vasile Lupu si a fiului sau Stefanita Voda.

"Strălucită şi bogat înzestrată" biserica apare ca o construcţie monumentală care îmbină, după exprimarea ţarului Petru cel Mare al Rusiei, aflat aici în vizită la 1711, "trei feluri de meşteşuguri: leşesc, grecesc şi moschicesc".

Ascunsa intre ziduri groase si inalte, usi ferecate ca o cetate, biserica "stralucita si bogat inzestrata" imbina "trei feluri de mestesuguri: lesesc, grecesc si moschicesc" asa cum reiese din descrierea facuta, la 1711, de Petru cel Mare al Rusiei.

Cel "moschicesc" e reprezentat de trasaturile arhitecturii rusesti, cel "grecesc" de trasaturi bizantine, iar cel "lesesc" reprezinta Renasterea de caracter baroc, raspandita atunci, ca in mai toate tarile din centrul Europei, de unde Vasile Lupu a adus mesteri.

Biserica are alura de cetate si pastreaza un interior de factura bizantina, trilobat: pranaos, naos si altar.

Actuala biserică a lui Vasile Lupu, refăcută între anii 1650-1653 şi terminată în 1660 de fiul său Ştefăniţă, se deosebeşte în totalitate de specificul bisericilor ortodoxe moldoveneşti, atât ca formă de construcţie cât şi ca arhitectură.

Biserica actuală reprezintă o îmbinare de stiluri, îndeosebi gotic şi bizantin, construcţie realizată într-un moment de realizare a Renaşterii târzii în Principatele Române.

Exteriorul trădează influenţa Renaşterii târzii, prin intermediul Galiţiei: edificiu de tip clasic, din blocuri de piatră făţuită, străjuit de pilaştri corintici (cu capiteluri în frunză de acant) şi cornişă în stil baroc susţinută de console.

Acoperişul, unicat ca model e strajuit de sapte turle,este o aglomerare de turle şi cupole dispuse în linie şi susţinute de arcaturi etajate (kokoşniki) . Iniţial a avut trei turle, însă după incendiul din 1686, cauzat de atacul polonezilor conduşi de Ian Sobieski, acoperişul a fost refăcut, astfel că în prezent pot fi văzute patrru turle, diferite ca înălţime.

Planul exterior este rectangular, cu ziduri înalte, care se spijină pe epifaştri, de factură corintică, de peste 12 metri înălţime, ancoraţi într-o cornişă.

Cu baza octogonală, turlele prezintă inovaţii ornamentale, cu decoraţie munteană şi motive orientale ce reflectă mai mult "o profunzime ţarigrădeană".

Cornişa este depăşită de o compoziţie unică, acoperişul fiind străjuit de şapte turle, unicat ca model, dar diferenţiate între ele, ceea ce atestă, supoziţia că au fost realizate treptat, în etape diferite, influenţate şi de restaurări.

Înălţimea totală a bisericii este de circa 30 de metri, lungimea de 30 de metri şi lăţimea de 13 metri, biserica impresioneaza prin dimensiunile sale cat si prin bogatia decorului sculptat in spiritul arhitecturii baroce..

Scriitorul George Călinescu îşi manifestă cu multă fineţe admiraţia pentru sfântul locaş:

  "Biserica Golia scoate efecte de umbră şi lumină din elemente clasice şi aspectul de operă în stil Renaştere e izbitor. Biserica e de piatră albă, ferestrele au pilaştri mici şi frontoane triunghiulare şi semicirculare, toată biserica se sprijină în afară de pilaştri falşi cu capiteluri corintiene foarte bogate, încât totul dă un plăcut efect de frunziş marmorean, peste care stă cornişa cu modiglioni. Sus, turle de felurite dimensiuni, stau pe trei trepte de tambururi, totul fiind ornamentat de astă dată oriental, cu firide oarbe, în treflă, în ogivă, în arc oriental trilobat. Ziduri masive şi un turn de piatră paralelipipedic străjuiesc această fantomă albă, plină de fantezie".

Mănăstirea este înconjurată de un zid înalt de aparare, prevăzut la colţuri cu turle ridicate în 1667 şi , iar pe latura de miazazi a incintei se inalta un turn-clopotniţă, « micul turn rasaritean » al Goliei,  inalt de 30 de metri, cu 120 de trepte ,refăcut la 1900, despre care Paul de Alep spunea la 1653 ca "nu are pereche in toate aceste tari prin inaltime, largime si maretie".

La sfarsitul secolului al XIX-lea, turnul avea un balcon din care un pompier supravehea orasul pentru a da alarma in caz de incendiu. Cu baza pătrată de 5 metri pe laturi, un parter, două caturi boltite, o încăpere a clopotelor, o galerie superioară şi terase, turnul este unul dintre simbolurile Iaşilor. Prin anul 1890 era mai înalt decât astăzi şi avea la partea superioară un balconaş.

Turnul Goliei, ridicat de egumenul Meletie in anul 1855, se afla la 40 m sud de biserica si reprezinta o mare atractie turistica.   

Turnul Goliei, cea mai veche constructie arhtecturala din Iasii secolului al XVI-lea.

In partea stanga a turnului intrarii se afla o cismea ,prima casa de apa din Iasi, cu fantana turceasca in exterior, din timpul domnitorului Aexandru Moruzi, 1766, decorata in stil baroc .

În incintă se mai află o casă cu coloane, din sec. al XVIII-lea, în care a locuit temporar diaconul Ion Creangă(viitorul scriitor, ce va cumpara o casa in cartierul Ticau cunoscuta drept “Bojdeuca lui Ion Creanga“) care a fost repusa in functiune in vara lui 2007şi stăreţia care adăposteşte paraclisul "Brâul Maicii Domnului", zidit de egumenul Grigorie în sec. al XIX-lea.

Accesul spre biserică se realizează printr-un pridvor, în partea de apus, prevăzut cu două uşi laterale, spre nord şi sud. 120 de trepte urcate asigura o panorama splendida asupra Iasului. Usile de acces spre pridvor si spre pronaos sunt inconjurate de o frumoasa sculptura in marmura, cu stema Moldovei in partea superioara a portalului

Interiorul, tradiţional moldovenesc, contrastează cu faţadele clasice, repetând împărţirea de la Trei Ierarhi, dar cu absidele laterale "înecate" în zid, cu cafas în tindă (o raritate în Moldova sec. al XVII-lea) şi cu bogate chenare orientale în jurul celor două uşi ale bisericii ,este de factură bizantină, trilobat: pronaos, naos şi altar.

Deasupra pridvorului se află cafasul, care lasă vederea să treacă spre pronaos pe sub arcade, impunătoare prin forma lor.

Trecerea dinspre pronaos spre naos se realizează printre două coloane puternice, de asemenea cu arcade pe trei spaţii, formate împreună cu zidurile laterale, iar la partea superioară apare un zid despărţitor, amintind vechiul stil.

În partea de început, naosul cuprinde un spaţiu, specific unei camere tombale, dat fără o destinaţie ulterioară în acest sens, mormintele, cu personalităţi mai de seamă, fiind poziţionate în pronaos.

În a doua sa parte, naosul se lărgeşte făcând loc celor două abside, care dau forma de cruce, tipic ortodoxă, pentru interior.

Coronamentul, refacut in sec al XVII-lea este alcatuit din sase cupole in fila, sistemul de boltire fiind o combinatie intre traditionalele arce piezise moldovenesti si cele rusesti.
Fatadele, construite din piatra alba, fatuita, sunt decorate cu o ordonanta de pilastri clasici cu capiteturi corintice, care sustin un antablament de inaltime redusa, iar "totul da un placut efect de frunzaris marmorean". Acest antablament este compus dintr-o arhitrava simpla, o friza impodobita cu sculpturi de moda italieneasca si o cornisa cu mutuli si console.

Ferestrele sunt incadrate de alti pilastri care se sprijina pe console si care sunt incoronati de frontoane triunghiulare, sunt impodobite cu sculpturi decorative.

Pictura

Pictura, refacuta in mai multe randuri, pastreaza putine fresce originale in concele absidelor laterale si in pridvor.

O inscriptie din biserica ne informeaza ca pictura initiala este opera unui mester pe nume Matei. A fost refacuta (inclusiv icoanele imparatesti) in 1754, cand au fost efectuate si mari reparatii la biserica.

O mare parte a picturii a mai fost refacuta in anul 1838, dar cu mai putina valoare artistica bisericeasca.

In 1943 se descopereau în conca absidelor, deasupra ferestrelor, două fragemente de pictură din vremea lui Vasile Lupu: o scenă Deisis şi glorificarea Sfintei Fecioare .

Din punct de vedere pictural, mai merită atenţia cele două portrete votive din pronaos, refăcute în anii 1838-1840: în partea de sud, Vasile Lupu cu chivotul noii biserici, Ecaterina Doamna, copiii lor Ştefăniţă şi Ruxandra, plus egumenul Gherasim, sub care se reuşise restaurarea din secolul XVIII; în partea de nord, Ieremia Movilă, cu chivotul unei clădiri în mână, Ioan Golăe cu un chivot de biserică (ce nu poate fi al bisericii din secolul XVI, spune ,soţia lui Ana, fiul lor Mihail şi egumenul Grigorie Irinopoleos, care ceruse, în 1838, reînnoirea picturii; . Cum cei doi mitropoliţi trăiseră în secolele XVIII, respectiv XIX, este clar că portretele lor constituie nişte adaosuri târzii, cel mai probabil din 1840.

Mai mult chiar, dacă ne amintim că Paul din Alep văzuse în 1653 portretele celor trei fiice ale lui Vasile Lupu, nu numai a domniţei Ruxandra, deducem că figura egumenului Gherasim, adăugată la 1840, înlătura chipurile a două dintre domniţe Doua reprezentari votive in partea de apus a pronaosului ii infatiseaza drept ctitori pe domnitorul Ieremia Movila si familia Golia inspre nord, iar spre sud este reprezentata familia voievodului Vasile Lupu.

Din mobilierul initial intalnim:

· tronurile domnesti,

·  un policandru cu insemnele lui Vasile Lupu aflat in pronaos, donatii ale lui Vasile Lupu.

· si patru sfesnice comandate in Danemarca, donatii ale lui Vasile Lupu.

· O frumoasa catapeteasma dateaza din 1838.

Istoricul Manastirii Golia

Începuturile acestui monument nu sunt cunoscute cu exactitate, el fiind precedat, probabil, de o bisericuţă de lemn cu cimitir aferent (atestată indirect de o piatră funerară datâd in 1515), apoi de o alta, din piatră, cu hramul Înălţarea Domnului.

Din inscripţia de pe o cruce din abanos, cu ferecătură de argint aurit (1564), aflăm doar ctitorii celei din piatră.

Ştim aşadar că ea fusese construită, în a doua jumătate a secolului XVI, de logofătul Ioan Golăe şi de soţia sa Ana, de vărul său, vornicul Maxim Burnar şi de soţia lui Antimia.

Peste ani, Ioan Golăe dispărea în condiţii tragice, fiind decapitat de Iancu Sasu Vodă (1579-1586), fiul lui Petru Rareş. Dar ctitoria lui avea să îi ducă numele mai departe, în varianta Golia. Astfel, documnte din 30 mai 1604, 20 ianuarie 1606 şi 30 martie acelaşi an confirmau faptul că văduva lui şi fiul ei Mihail, închinaseră ctitoria lui Golăe mănăstirii Vatoped din muntele Athos.

Slaba administrare a Athosului aducea însă o ruinare rapidă, făcând necesară intervenţia lui domnitorului Vasile Lupu.

În 1650, acesta începea reconstruirea bisericii, folosind o echipă de meşteri italieni veniţi din Polonia. Rezidirea era întreruptă însă de bincunoscuta lui detronare din 1653.

Conform pisaniei din 24 mai 1660, fixată în pridvor, deasupra uşii naosului, lucrările au fost duse la bun sfârşit de fiul său, Ştefăniţă Lupu Vodă(1659-1661).

Într-un alt text, din peretele vestic al pronaosului, se menţionează şi numele meşterului care desăvâşise pictura: „Matei al lui Ioan”.

De altfel, diferitele vârste ale zugrăvelilor din Golia ne ajută să clarificăm evoluţia nu tocmai simplă a edificiului. Bunăoară, o inscripţie din pridvor, „ano 1594”,i-a îndemnat pe unii cercetători să deducă două lucruri: că zugrăveala din acea porţiune aparţine epocii lui Ioan Golăe şi că Vasile Lupu nu a reluat totul de la zero, continuând construcţia primului ctitor. Alţii însă, interpretează altfel lucrurile, pornind de la mărturia Paul din Alep, care văzuse Golia lui Vasile Lupu chiar în anul căderii acestuia (1653).

Călătorul observând atunci portretele ctitorilor, istoricii concluzionează că biserica era zugrăvită la acea total sau parţiallui Ştefăniţă Vodă revenindu-i doar sarcina unor retuşuri.  Apoi, multă vreme nu fusese de găsit chipul celui de-al doisprezecelea apostol, la numărătoare ieşind mereu doar unsprezece.

Ultimul era descoperit abia în 1943, când se spăla pictura şi se observa pe a unsprezecea figură o mână care ieşea din colţul format de perete şi arcul de boltă. Desprinzându-se o bucată de tencuială, se constata că fresca veche continua pe sub arcul bolţii.

Ceea ce arăta că până la înălţimea ferestrelor se păstrase zidirea lui Golăe, meşterii lui Vasile Lupu dărâmând însă restul pentru a prelungi pereţii şi a extinde încăperea în lungine şi lăţime.

Caracterul de necropola al bisericii "Doamnei" - cum era cunoscuta in epoca - este asigurat de existenta multor morminte si pietre funerare, in pronaos si pridvor

Dintre mormintele demne de semnalat se remarcă, în colţul de sud-vest al pronaosului, pe locul de înhumare al primilor ctitori, Ioan Golăe şi Ana, se află sarcofagul de marmură al Sultanei(1753), soţia lui Constantin Racoviţă. Dintre celelalte pietre funerare, mai însemnate sunt mormintele Anei(m.1663) şi al lui Toma Cantacuzino (m.1665), al Ecaterinei Bucioc (m.1679), posibilă soră a doamnei Teodosia, prima soţie a lui Vasile Lupu, mormintele Ecaterinei(1685), soţia lui Velicico Costin, al Smarandei Mavrogheni(m.1837), soţia lui Scarlat Calimachi..

Multe pietre funerare si morminte din pronaos si pridvor arata importanta bisericii in secolele trecute. Tot aici se afla inhumate o parte din ramasitele pamantesti ale cneazului Potemkin la 1791 si primul domn pamantean, dupa fanarioti, Ioan Sandu Sturdza, la 1842.

Cercetătorii sunt departe de a se pune de acord în privinţa etapelor construirii monumentului, Gh. Balş rezumând(1933) situaţia într-o singură frază:

 „...d-l Zotta mai mult ca o sugestiune, iar d-l Ghika ca o ipoteză foarte verosimilă, tind a arăta că faţada actuală de piatră de talie, până la cornişă, este construcţia datorită lui Vasile Lupu, pe când partea superioară, deasupra cornişei, este aceea reconstruită în veacul al XVIII-lea. Până acuma, părerea în general admisă(şi pe care admis-o şi eu într-o carte precedentă) era tocmai contrară, adică se credea că partea superioară a clădirii era ceea ce se mai putea vedea din biserica lui Vasile Lupu[...] Ipoteza celui din urmă este, fără greş, cea adevărată”

Manastirea Golia, "mare minune si podoaba a orasului Iasi", inchinata manastirii  atonite Vatoped, a fost condusa mai ales de egumeni greci. Intre ei, doi mitropoliti: Gherasim de Sevastia, amintit la 1761 cu rang imediat dupa mitropolitul tarii, si Grigorie de Irinopoleos in sec. al XIX-lea.

Dupa arderea curtilor domnesti, in 1786, a devenit chiar resedinta mitropolitana, Gavril Calimachi mutandu-se aici, unde a si murit.

Martora a unor evenimente de epoca, intre care aducerea cneazului Potemkin la 1791 ale carui "viscere" au fost ingropate in biserica, sau slujba de inmormantare a primului domn pamantean, dupa domnitorii fanarioti, Ioan Sandu Sturdza la 1842, Biserica Golia e cunoscuta insa ca o biserica a "cununiilor".

Aceasta traditie a fost fixata din sec. al XVII-lea, cand Patriarul Tarigradului, Iacov, aflat in Moldova, a oficiat cununiile domnesti ale lui Constantin Duca si Maria Brancoveanu in 1693 si Antioh Cantemir cu Catrina la 1696.

Inzestrata cu multe proprietati de-a lungul timpului, in 1822 n-a lipsit mult sa devina un centru cultural, propunerea mitropolitului Veniamin Costachi de a se infiinta in incinta manastirii o scoala nerealizandu-se.

Acest deziderat cultural are azi, in timpul pastoriei I.P.S. Mitropolit Daniel, mai mari sorti de izbanda, caci astazi manastirea gazduieste Institutul Cultural Misionar Trinitas, urmarindu-se astfel o intarire a comuniunii intre traditia rugaciunii isihaste si cultura romaneasca .

Manastirea a fost inchisa intre 1900-1947, apoi a devenit biserica parohiala pana in 1992, cand a fost redeschisa ca manastire misionara

La 1650 voievodul Vasile Lupu hotaraste transformarea radicala a asezamantului cazut in ruina. Prima atestare a acestui complex monastic datează din 1564. Manastirea Golia va fi refăcută substanţial în timpul lui Ieremia movilă şi mai ales în timpul lui Vasile Lupu care a rezidit din temelii biserica manastirii ce poartă hramul "Înălţarea Domnului".

După ce Ştefăniţă Lupu Vodă terminase biserica(1660), Duca-Vodă (1665-1666; 1668-1672; 1678-1683) dădea poruncă egumenului Macarie să refacă zidurile. Astfel se ridică turnurile rotunde de la colţurile incintei(1668-1672)(Bogdan: 203), ele adăugându-se turnului de la intrare, mai vechi, se pare, decât ctitoria lui Vasile Lupu.

În ceea ce priveşte turnul-clopotniţă, există ipoteza potrivit căreia acesta ar data din vremea lui Ieremia Movilă. Astfel s-ar explica, după unii, prezenţa acestui domnitor printre ctitorii pictaţi în pronaos. Oricum, un asemenea turn nu avea cum să însoţească o simplă biserică boierească .

La 29 mai/31 mai/15 iunie 1738, când domnitor era Grigore Ghica II, un puternic cutremur ucidea meşterii aduşi să repare urmele incendiului din vremea lui Constantin Mavrocordat(1733-1735).

Se reuşea totuşi refacerea coronamentului, alcătuit din şase cupole dispuse în filă, sistemul de boltire fiind o combinaţie între tradiţioanele arce piezişe molodoveneşti şi kokoşnichi ruseşti(Drăguţ: 154).

În 1838, la îndemnul egumenului Grigorie Irinopoleos, se refăcea sa, mai corect spus, se degrada vechea pictură . În 1855, prin voinţa egumenului Meletie, arhitectul Brandel ridica turnul-clopotniţă cu 20 m. Această înălţare exagerată ducea însă la fisurarea turnului, în 1899 punându-se problema dărâmării lui. După intervenţia regelui Carol I ,arhitectul Nicolae Gabrielescu îl readucea, în 1900, la dimensiunea originară, dinaintea adăugirii cerute de Meletie. Cu acea ocazie, se construia şi scara în spirală, cu 83 de trepte.

După cutremurul din 1940 ,se constată un amplu efort de reparaţii, început în 1943, întrerupt puţin timp în 1944, dar reluat şi finalizat spre sfârşitul anului 1947(spălarea picturii, recondiţionarea zidului şi dotarea lui cu olane cimentate). Tot atunci se descoperea o tainiţă circulară ce ajunge până la acoperiş şi se termină cu o mică boltă.
Iniţial biserică de mir, Golia devenea aşezământ monastic şi intra sub control grecesc până la secularizarea din 1863. În perioada 1947-1992 a fost biserică parohială, pentru ca din 1992 să devină mănăstire misionară.

Acestia sunt mentionati drept ctitori de inscriptie in slavona  aflata in biserica , la 1660.

Zidul imprejmuitor ii este atribuit lui Vasile Lupu, probabil ca cel ce a incheiat lucrarea, iar turnurile de colt (bastioane) sunt adaugate de Gheorghe Duca, ctitorul manastirii Cetatuia.

In secolul al XVIII-lea asezamantul sufera mai multe stricaciuni provocate de incendii.  Cutremurul din 1738, a cauzat daramarea partii superioare, impreuna cu turlele, chiar in timpul reparatiilor.

La 1838, staret fiind Grigore Irinopolios, se reface catapeteasma asa cum apare pana azi. Cazuta in ruina dupa secularizare (1863), manastirea a fost inchisa intre 1900-1947, devenind apoi biserica parohiala pana in 1992, cand si-a recapatat destinatia straveche.

 Astfel, in anul 1652, Arhidiaconul Paul de Alep, mare carturar si om de cultura, cu prilejul vizitei ce-o face aici ca insotitor al Patriarhului Macarie al Antiohiei, isi exprima admiratia fata de stilul fara pereche al arhitecturii intalnite aici, iar clopotnita este apreciata ca fara de asemanare prin alte tari. Este de asemenea apreciata in mod deosebit de Petru cel Mare, in anul 1711, cand a vizitat Iasiul.

Pradă incendiilor din 1687, 1732, 1822 şi afectată de un cutremur în 1738, bisericii mănăstirii i s-au făcut numeroase reparaţii.

Căzută în ruină după secularizare (1863) , mănăstirea a fost închisă între 1900-1947, devenind apoi biserică parohială până în 1992, când a fost redeschisă ca mănăstire misionară.

Astazi, Manastirea Golia este un punct de reper pentru ieseni dar si pentru cei ce viziteaza urbea moldava. In cladirile manastiresti se afla Institutul cultural-misionar Trinitas format din editura, tipografie si din primavara lui 1998 Postul de Radio Trinitas care transmite pe frecvanta 92,70 MHz, 24 de ore din 24.

Dacă intenţia mitropolitului Veniamin Costachi de a înfiinţa o şcoală în această mănăstire nu s-a realizat, rolul cultural al Goliei se împlineşte astăzi prin Institutul cultural-misionar Trinitas (editură-tipografie-radio) care funcţionează aici, împletind tradiţia rugăciunii neîncetate cu misiunea prin cultură.

În toamna anului 1992 era instalată la Golia o tipografie nouă, procurată din Elveţia cu sprijinul unor organizaţii creştine occidentale. Editura Mitropoliei şi-a mutat apoi sediul aici, într-o clădire nouă, construită în anul 1997.

În primăvara anului 1998 şi-a început activitatea postul de radio Trinitas, pe frecvenţa 92,70 MHz, cu emisiuni 24 de ore din 24 în fiecare zi.

Prin găzduirea Institutului cultural-misionar Trinitas, Mănăstirea Golia a devenit astăzi un important centru de spiritualitate şi cultură ortodoxă. Website-urile http://www.trinitas.ro/ şi http://www.golia.ro/ oferă informaţii bogate despre Institutul Trinitas şi despre Mănăstirea Golia.

Intre 1943 - 1947 la Golia, au avut loc lucrari de restaurare, biserica manastirii fiind redeschisa dupa aceasta data. In 1955, in doua incaperi de pe latura de est a incintei, a fost inaugurat Muzeul “Creanga”, cu materiale documentare privind marele scriitor care a fost diacon al bisericii manastirii.

Memoria locului:

· Legenda spune că boierul Ion Golăe ar fi zidit biserica aceasta pentru a o cuceri pe Ana, o frumoasă orfană care jurase că nu se va căsători decât cu acela capabil să construiască un adăpost viabil contra frecventelor atacuri ale vecinilor. Într-unul din aceste nefericite momente, părinţii săi fuseseră ucişi, ea scăpând numai după ce se ascundea sub o lespede de mormânt. Prin urmare logofătul „... a purces să ridice zid înalt cu turn, din care să se vadă dincotro vine pericolul. Şi ca să se micşoreze primejdia profanării locului a ridicat acolo şi o bisericuţă de piatră, pe care mai apoi Vasile Vodă a cuprins-o între zidurile ctitoriei sale...”..

· În 1687, mănăstirea era incendiată de oştile polone conduse de Ian Sobieski.

· Turnul mănăstirii servea drept închisoare ocazională pe la 1705, ca loc de adăpost în timpul ciumei din 1819, dar şi în vremea asediului întreprins în 1821 de trupele lui Alexandru Ipsilanti .

· În partea de vest a ansamblului se păstrează vechea „casă de apă”, de la mijlocul secolului XVIII. Debitului apei crescând semnificativ în timpul lui Grigore Ghica(1766), - când se captau, cu ajutorul unor conducte de ceramică, noi izvoare din jurul Iaşilor - cişmeaua mănăstirii era scoasă în stradă(1768). În „casa de apă” exista un filtru din care lichidul se vărsa într-un bazin, printr-o gură mare de leu, iar de acolo în rezervorul din faţa cişmelei, de unde se distribuia în oraş.

· În interiorul bisericii au fost îngropate, provizoriu, viscerele şi creierul cneazului Grigori Aleksandrovici Potemkin (1739-1791), mort în apropiere de Iaşi.

· Deşi locul nu a fost descoperit încă, se ştie că în biserică a fost înhumat Iacov, iniţial patriarh la Constantinopol, apoi refugiat în Moldova. Este găzduit la Golia, unde ajunge egumen. Oficiază aici căsătoria lui Constantin Duca Vodă cu Maria Brâncoveanu (1693) şi a lui Antioh Cantemir cu Catrina, fiica marelui logofăt Dumitrache Ceaurul (1696). Moare în 1698.

· În 1711, Golia este vizitată de ţarul Petru I al Rusiei, care apreciază frumuseţea aşezământului.

· La 5 februarie 1842, Golia găzduia ceremonia înmormântării fostului domnitor lui Ioniţă Sandu Sturdza, înhumarea având însă loc la Bărboi, ctitoria Sturzeştilor .

· În turnul Goliei se înfiinţa un post de pompieri(1859), care prelua sarcina de a supraveghea oraşul de la cei opt clopotari din turnul biserii Trei Ierarhi: „...s-a instalat la 1859 un post de pojarnici, care veghea asupra focurilor ce se întâmplau în oraş, şi la caz de primejdie nu numai că se suna din trivoga de alarmă, dar se trăgea şi clopotul cel mare...” .

·        În casa parohială a locuit(1866-1872) şi diaconul Ion Creangă(Ion Arhip et al: 61) care, la începutul anilor 1870, se lega de memoria locului printr-un gest hilar şi neobişnuit în universul monastic: trasul cu puşca în ciori!!!.

· Se spune că la Golia ar fi existat un ospiciu încă de timpuriu, legându-se de legenda creată în jurul unei icoane lângă care s-ar fi vindecat miraculos ctitorul de la 1660, Ştefăniţă Lupu.După secularizarea averilor mănăstireşti, în colţul sud-estic al Goliei se înfiinţează un ospiciu pentru alienaţi mintali (ţinuţi în lanţuri, fără asistenţă medicală), păstrat aici până în 1905, când este mutat la Socola. La 1870, incinta Golei găzduia o cazarmă(Caproşu: 205) pentru ca apoi, în 1911, să se facă modificări pentru a se aduce aici depozitele Arhivelor Statului.

Mănăstirea Galata

http://www.crestinortodox.ro/manastiri/manastirea-galata-117609.html

Confesiune: ortodoxă

Hram: Înălţarea Domnului (40 de zile după Paşti)
Ctitor: Petru Şchiopul

Tip: maici

Datare: 1582-1584

Ţara: România

Localizare: Str. Mănăstirii nr. 4, Iaşi700616, jud. lasi

Acces: din centru spre sud pe str. Nicolina, dreapta pe Sos. lasi-Voinesti

Program de vizitare: zilnic, intre orele 07.00-12.00, 13.00-16 

Stareta: stavrofora Macrina Lazar;

Acces: Credinciosii fara mijloace proprii de transport pot folosi autobuzul 23 de Miroslava pana la CUG, statia Tudor Nicolae, autobuzul 27 barat, autobuzul 9 si tramvaiul 9

Mama bisericilor moldovenesti, Manastirea Galata a fost inaltata intre 1579-1584 .

Biserica, cu hramul Inaltarea Domnului a fost sfintita in 1584.

Manastirea Galata se gaseste de 400 de ani pe dealul Miroslava putand fi observata cu usurinta din diferite locatii ale Iasului.

Mănăstirii Galata a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-II-m-A-03940 şi fiind alcătuit din următoarele 4 obiective:

• Biserica "Înălţarea Domnului" - datând din perioada 1582-1583, având codul      IS-II-m-A-03940.01
• Palatul Domnesc -      datând din perioada 1726-1728, având codul IS-II-m-A-03940.02
• Turnul clopotniţă -      datând din anul 1584, având codul IS-II-m-A-03940.03
• Zidul de incintă -      datând din anul 1584, având codul IS-II-m-A-03940.04

Manastirea Galata a fost inaltata intre 1577-1584 de catre domnitorul Petru Schiopul.